De ce râd dacii când mor?

ionuÎn filmul românesc ”Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1966, film care este în topul celor mai vizionate din istoria cinematografiei românești, este o scenă în care se încearcă să se dea un răspuns la întrebarea istorică și religioasă: De ce râd dacii când mor? La petrecerea dată de Decebal în cetatea Sarmisegetuzei delegației romane conduse de centurionul Severus din partea împăratului Domițian, undeva în anul 87 e.n., pentru a se da răspunsul la un mesaj al dacilor la presupusul război preconizat de Roma, se ridică o întrebare de referință pentru istoria, religia și spiritualitatea dacilor. Comandantul Severus la masa de petrecere cu Decebal în fața unei ulcelei de vin pune întrebarea: Rege Decebal, de ce râd dacii când mor? Decebal, interpretat genial și expresiv de actorul Amza Pelea se uită fix și pătrunzător la Severus, dar nu răspunde la această întrebare, care era o taină pentru armatele Romei. La un moment dat frumoasa Meda, fiica lui Decebal, îi răspunde dur lui Severus: – Ce știi tu cum mor dacii? Nu ar mai fi trăit romanul să vadă cum râde un dac în luptă. Decebal întrerupe brusc discuția, iar răspunsul rămâne o taină la întrebarea pusă de romanul Severus. Din punct de vedere istoriografic sau al istoriei credințelor religioase de-a lungul timpului s-au dat răspunsuri la întrebarea ”De ce râd dacii când mor? Încă de la Herodot avem o explicație. El spunea, parafrazând, despre traco-geți: ”În loc să-l jelească pe defunct, râdeau cât puteau. Mai mult decât atât, la naşteri plângeau şi jeleau.” Herodot ”vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, Herodot ne spune că: Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, scria Ion Horaţiu Crişan în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”.

Mircea Eliade în ”Istoria credințelor și ideilor religioase” ne oferă un răspuns la ”râsul” dacilor în fața morții, o interpretare susținută și de B.P. Hașdeu sau Vasile Pârvan. Pe scurt, dacii râdeau pentru că prin moarte se înălțau la Zalmoxis, zeul dacilor. Era un fel de spiritualitate apropiată de cea creștină, un fel de creștinism ”avant la lettre”. Zalmoxis era Tatăl-Dumnezeul primordial, la care dacii ajungeau după moarte dacă erau ”drepți” și eroici în luptă. Despre această trăsătură caracteristică și similaritate cu creștinismul inițial am scris în anii `90 un studiu ”Zalmoxis –în semnul lupului” publicat ăn cunoscuta revistă ”Zalmoxis”, bazat pe ”ethos”-ul eliadian, explicând monoteismul strămoșilor noștri. Și totuși, răspunsul la taina ”râsului” dacilor în fața morții poate fi explicat și altfel decât cel dat clasic de istorici și părintele istoriei religiilor Mircea Eliade. Cheia la răspunsul acestei întrebări se regăsește la antici, la istoricul Herodot.”Dacii râd când mor și plâng când li se nasc pruncii”.

O interpretare inedită a omului în fața morții și a ”raiului ceresc” o oferă celebrul poet rus Vladimir Vîsoțki din anii `70, în poezia ”Ale paradisului mere de aur”. Este prezentată în poem revolta existențială a ”omului profund” față de promisiunile de mai bine ale celor care diriguiesc lumea (sau universul?), spunându-ne retoric și ritos că ”ne slavează”. Cei care vor să fure din rai ”merele de aur” sunt condamnați la moarte sigură prin împușcare ”în cap” de paznicii ”paradisului” promis, care de fapt este o ”închisoare brutală”. Cei care profețesc și controlează ”paradisul” au ajuns să se folosească chiar de Hristos, care ”rãstignit, ne privește cu milã/E târziu pentru toți sã-ntelegem cã am fost mințiți” și de Sfântul Petru, ”apostolul cel pur/Are lacrimi în ochi, îi deplânge pe noii veniți”. Refuzul eliberării prin transcendent duce la disperarea ”omului revoltat”. Nu mai este petnru umanitate nicio portiță de scăpare într-o lume în care Hristos și apostolii sunt doar ”actori” într-un scenariu negru scris înainte și propus apoi ca utopie asumată și obligatorie. Atacul liric al poetului la URSS a fost evident, dar acesta transgresează regimurile și istoria. Poezia este un manifest liric al ”omului revoltat” devenit ”omul disperat”, lipsit de dreptul la eschatologie și adevărata libertate. În fața profeției mincinoase a unui ”paradis ceresc” sau la un ”rai terestru” propus, omul nu are nicio șansă. Viitorul lui este un zid mare în față și un ”glonte” în cap din partea celor care gestionează ”merele de aur”. Desigur, poate vă întrebați ce are interpretarea poeziei lui Vîsoțki cu ”râsul” dacilor în fața morții. Geto-dacii au înțeles primii, chiar înaintea nașterii Fiului Omului în Țara Sfântă că lumea este o trecere prin dureri și suferință. La fel ca și Galileanul, geto-dacii propuneau izbăvirea în ”raiul” lui Zalmoxis, iar Hristos acum 2000 de ani ne-a prezentat adevărata cale spre Împărăția cerurilor, acel rai promis. Apropierea dintre spiritualitatea geto-dacă și creștinism este evidentă. Dar cheia ”râsului” dacilor trece, totuși, prin istoricul Herodot și explicată liric de poetul contemporan Vîsoțki. ”Dacii râd când mor”, nu pentru că ajung în rai la Zalmoxis, ci pentru că scapă de suferințele, durerea și tragedia lumii. Izbăvirea nu este în ”raiul promis”, ci în evadarea de lumea de dureri și suferință care i-a fost hărăzită umanității. Prin Hristos ne mântuim, salvându-ne de durerile lumii. Dacii au înțeles demult asta și Herodot explică ”râsul” dacilor cu peste trei sute de ani înainte de nașterea Galileanului: ”Geto-dacii râd când mor” pentru că scapă și se salvează de lumea durerilor și suferinței, iar când se naște un copil, ”ei plâng” pentru că au venit într-o lume a durerilor și nedreptăților. Răspunsul la ”De ce râd dacii când mor” este unul eschatologic și ”salvaționist” Dacii râdeau nu pentru că ajungeau în rai, ci pentru că evadau din iad.

Ionuț Țene