Atenţie, români! Duşmanii statului naţional unitar nu dorm! ARDEALUL ÎN COLIMATOR (I)

Prigoana românilor ortodocşi

„Două destine istorice paralele şi contradictorii: unul occidental şi catolic, celălalt răsăritean şi ortodox, unul unind – prin marile dinastii ale Anjoueltilor, Jagellonilor, Corvineştilor, Habsburgilor – sub aceeaşi stăpânire, popoare diferite, beneficiind de munca lor; celălalt, după căderea Bizanţului sub puterea turcească, dispersând, împărţind popoare de aceeaşi naţionalitate, reduse la puterile proprii, muncind copios pentru alţii, osândite la supunere şi întârziere istorică (…) Din acest destin, poporul român a avut neşansa de a cădea împărţit între cele 3 mari imperii, Semiluna, Rusia şi Austria, fiecare din ele râvnind la revenirea lui, dar fiecare sub propriul sceptru. Şi cum nu s-au putut înţelege între ele, poporul nostru a rămas împărţit. Ba cel din Transilvania şi sub calamitatea „europenizării” maghiare, osândit exploatării şi rămânerii în urmă” (Prof. univ. dr. David Prodan, membru al Academiei Române).

După „capitolul” Gelu, din anul 904, a urmat o perioadă de „poftă” ungurească chinuitoare, cam de vreo 3 secole, în care Ungaria şi-a dorit să ne cucerească Ardealul într-un mod în care, „călcându-ne în picioare” întâietatea reliefată chiar şi în vechile cronici ungureşti (Gesta Hungarorum, Cronica pictată de la Viena, Cronica lui Nestor, „Chronicum Hungaricum”, „Hungaria diplomatica”), şi-a extins atât de lent autoritatea încât a reuşit cu siguranţă să îl indispună pe papa Silvestru al II-lea, de la Roma, cel care l-a încoronat pe regele ungar Ştefan I (977-1038) şi l-a convins pe acesta, întrucât „busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit, mai ales din cauză că populaţia ei aparţinea în majoritate bisericii Răsăritene” (istoricul maghiar L. Kòvari), că însuşi Dumnezeu i-a „hărăzit” Ungariei „misiunea apostolică” de a-i aduce la „sânul” catolicismului pe „schismaticii”ortodocşi ai Răsăritului. Sentimentul de independenţă al ardelenior a fost însă atât de adânc (a se vedea E. Farczády, 1912), încât adevăraţii istorici maghiari sunt unanimi în a recunoaşte că Ardealul nu s-a contopit niciodată cu Ungaria (F. Szilagyi, 1866), fiind un Ardeal organizat deosebit (E. Farczády, 1912), autonom (J. Chalnoky), stăpânit de regii unguri, prin voievozi (I. Losonczy, 1781)…
Puţini dintre noi ştiu însă că Ungaria medievală, care şi-a asumat ascendenţa spirituală asupra Ardealului în numele Romei, a avut la conducere un principe ortodox chiar înainte de regele Ştefan I, pe Gyula, cel care, mergând la Constantinopol în 950 şi botezându-se în ritul Răsăritului, a făcut posibil ca în Ardeal, după consemnările scriitorilor bizantini Skylitzes, Kedrenos şi Zonoras (toţi din secolele XI-XII), catolicismul să se suprapună peste Ortodoxie! Suprapunerea aceasta a avut ca „model” Ungaria, deoarece nu degeaba N. Oikonomides, în 1971, afirma că, începând cu principele Gyula, inclusiv sub regele Ştefan I, în Ungaria au existat două secole de creştinism răsăritean! Iar dacă una ca asta a fost posibil în Ungaria, unde statul catolic proclamat de regele Ştefan I a fost susţinut de Statul papal, cu atât mai mult situaţia s-a reflectat identic în Ardeal, unde aflăm (din Viaţa Sfântului Gerard) că există încă din secolul XI Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din cetatea Mureşului, că în secolul X cârmuitorul ortodox al Banatului (Achtum) a căzut luptând cu oastea regelui ungar Ştefan I (condusă de Chanodinus), că papa Grigorie al XI-lea (în secolul XIII) a dispus ca acei uniţi – care s-au făcut un popor cu valahii – să primească Sfintele Taine de la cei de rit grecesc (ortodox)!
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că românii din Ardeal, aşa cum au rezistat în faţa „valului” romanizării, s-au învrednicit să reziste şi catolicizării de după „marea schismă” (ruptură) din Biserica istorică, de la 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert al Romei a depus o bulă de excomunicare a Bisericii Răsăritene pe altarul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol (generând, în replică anatemizarea celor ce au făcut bula şi ar accepta-o) – a fost unul din cele mai triste evenimente istorice din Evul Mediu: cavalerii francezi au ocupat atunci Constantinopolul (prin cruciada a IV-a, din 1204), degrevând Imperiul Bizantin de toate tezaurele şi înfiinţând un Nou Imperiu, zis „latin”, având un rol nefast (a durat până în 1261, când a fost desfiinţat) pentru întreg spaţiul ortodox al Răsăritului!
Drama pricinuită de ereticii catolici ai Romei, asupra ortodocşilor răsăriteni, s-a răsfrânt – în secolele XIII – XIV – şi în Ardeal unde, prin „unealta” Ungaria, românii ortodocşi au avut de suferit nu doar din pricina înstăpânirii regatului feudal maghiar, prin faptul că a recurs la colonizarea cu secui (în Bihor, Mureş, Târnava) şi saşi (Sibiu), ci şi din cauza măsurilor draconice luate de acesta împotriva Bisericii Ortodoxe din Ardeal: papa Grigorie al IX-lea a trimis în Ungaria (în 1232) pe un legat apostolic cu misiunea de a-l îndemna pe rege să îi extermine pe „schismatici” (ortodocşi); în 1234, legatul apostolic a primit de la principele Bela (viitor rege) jurământul că se obligă să îi nimicească pe toţi „ereticii” şi „falşii creştini” (aducându-i forţat sub ascultarea Romei catolice); ierarhia catolică de la Buda a decis în 1279 ca preoţilor „schismatici” să nu le fie îngăduit a săvârşi Sfânta Liturghie în biserici sau alte locuri sfinţite, creştinilor fiindu-le interzis să participe la slujbe şi să construiască lăcaşe de rugăciune… Şi, astfel, Ardealul şi-a început urcuşul pe Golgota neamului nostru românesc…

Prof.Costel Neacşu