MUZEUL ȚĂRĂNCII ROMÂNE (Maramureș)

Muzeul Țărăncii Române din Maramureș, muzeu închinat femeii, se află pe Valea Izei în localitatea Dragomirești. Casa a fost renovată și fondatorul acestui muzeu a fost Nicoară Timiș, culegător de folclor și scriitor, într-o casă țărănească locuită de o femeie pe nume Ileana Chișului, necăsătorită despre care ghidul muzeului, doamna Maria Zubașcu, spune „nu a fost o femeie hâdă, dar nu s-a născut bărbatul ei!” Locuința datează din 1720 și este construită din lemn rotund, de molid. Doamna Maria Zubașcu a fost bucuroasă când a aflat că suntem din partea presei și intenționăm să scriem un reportaj despre acest muzeu unic în țară. Așa că ne-a întors la poartă ca să ne prezinte pe rând toate exponatele.
Gardul este împletit în spicul grâului din nuiele de alun.
Am aflat că în zonă fiecare localitate are câte o poreclă, iar aici, Dragomirești are simbolul „Cocoș”, pe care-l vedem pe poarta maramureșeană frumos sculptată, conform tradiției. Ni se explică simbolurile sculptate în lemn. Vedem reprezentat steagul dacilor cu cap de lup și coadă de dragon, apoi, la mijloc, este lupoaica cu Romulus și Remus. La prima intrare sunt o mireasă și „două druște”, adică două domnișoare de onoare. La a doua intrare este un grup de femei lângă un „legănuț”

„La noi este un obicei, la botez merg numai femeile, iar bărbații stau acasă cu copiii și animalele. Doar ceterașii sunt bărbați între femei, indiferent că botezul este de băiat sau de fată. Aici la poartă îi pomul vieții, îi soarele, colacul, Sfânta Treime și fagurele de miere”

Pătrundem în curte și imediat în dreapta se găsește o troiță închinată femeii: Cuvioasa Teodora, Paraschiva, Fecioara Maria, soarele, luna, porumbelul. După troiță se află, din lemn, un fus mare de vreo patru metri, numit „Fus cu Țurcălău”. La bază fusul are îmbinate mai multe piese tot din lemn. Cele de dimensiuni normale, când torci, tot din lemn. Cele de dimensiuni normale, când torci, scot un zgomot, de aceea se numește cu „țurcălău”
„Așa-i făcut, o piesă dacă iei din el se desface tăt! Dar ace piesă e greu de găsit. Fusul ista are și o legendă. Se făceau șezători și seara veneau ficiorii la fete. Când pleca ficiorul acasă lua cu el o fată să-l conducă până în tindă. Atunci nu se săruta nimeni decât în tindă. Dacă la fată nu i-o fost drag de ficior, atunci nu l-o condus. A venit și a doua seară și nici atunci nu l-o condus. O gândit el cu ce să-i atragă atenția fetei. Când a venit a treia seară i-a adus fetei un fus cu țurcălău. Ea s-o bucurat că nimeni din șezătoare n-o primit așe ceva. Și i-o zâs ficiorul când i-o dat fusu: că atunci să se despartă ei când s-o desface fusu. Fata n-o știut să-l desfacă fiindcă n-o aflat care-i piesa. Până la urmă i-o fost drag și de fus și de ficior și o rămas împreună pentru totdeauna”
În continuare, într-un șopron, sunt sculptate șase femei.

„Avem aici o bătrână, apoi o bătrânică cu un copil în cârcă, una culege flori, una se roagă, iar alta toarce”
Apoi, în partea stângă a curții, în apropiere de casă, se află o prăjină cu cioturile de la crengi pe care sunt atârnate oale de tablă de diverse culori. Aflăm și semnificația lor. Dacă în gospodăria respectivă este o fată de măritat, în vârful prăjinii se află o oală roșie. Cu cât sunt mai multe oale pe prăjină, cu atât fata este mai bogată și are zestre multă. După ce fata se mărită, oala se dă jos. Acum în vârful prăjini este oala roșie, fiindcă stăpâna casei nu fusese niciodată măritată.

În continuare, tot sub șopron, vedem un război de țesut de pe timpuri și o meliță.
„Ce-o să vedeți în muzeu este țesut la acest război. Alături este o meliță pentru melițat cânepa. După ce ai cules-o, ai pus-o la baltă unde trebe să stea 3-4 săptămâni la topit, apoi o scoți, o speli pe apă și după ce s-o uscat o dai prin meliță. Apoi se aleg câlții, se face fuiorul care se toarce, se pune sculul la vârtelniță, se face ghem, apoi se urzește.”
Ni se explică tot procesul tehnologic de urzire și țesere la război. Când sunt modele cu flori, mai complicate, nu se mai lucrează cu suveica, ci manual. Aici își făceau mamele îmbrăcămintea pentru toți membrii familiei, dar și zestrea pentru fete pe care le învăța de mici să toarcă apoi, când creșteau, să și țese.
„Hainele pe atunci nu erau ca acum de firmă, erau de la firma lu’ mama!”

Urcăm pe treptele casei și ne oprim în tindă.
„Aici avem măști cum e obiceiul nostru de Crăciun. Se face o piesă religioasă unde sunt 22 de băieți și o singură fată care joacă rolul Mariei. La noi în seara de Crăciun se colindă pe toate ulițele. Ce vedeți aici sunt măști de drac. Ei merg înainte cu clopotele, fac zgomot, alaiul înapoia lor tăt colindând. Vă închipuiți 22 de voci de bărbați ce frumos colindă! În ziua de Crăciun tătă lumea mere la biserică. Se mere cu Steaua de Crăciun și de Anul Nou cu Capra. Aici îs tăte obiceiurile noastre de peste an.”

Ghida muzeului ne arată preparatele din făină pentru diferite ocazii: colaci, pască, prescuri, cozonaci etc. Ne arată cămara unde se păstrează produsele din lactate, dar și slănina și cârnații și tot felul de vase din lut și lemn. Ni se spune că se aduce apă sărată de la ocnă atunci când taie porcii, ca să nu mai cumpere sare. Ne atrage atenția la uși, la pragul de jos, fiindcă este înalt, ca să nu poată trece copiii până la trei ani. În interior ne sunt prezentate cuptorul, laița (un pat din lemn fără picioare care este înglobat în peretele casei odată cu construcția acesteia), cuverturi, carpete, diferite țesături, îmbrăcăminte făcută de mână. Sunt și manechine, unul cu mama care are troaca cu copilul lângă ea, dar și o mireasă. Aici se află zestrea unei fete gata de măritat.
Acest muzeu, unic în România, este demn de vizitat de orice român, de la oraș sau sat, fiindcă la urma urmei toți suntem de la țară! Aici găsești tradițiile, obiceiurile și etnografia satului maramureșean!
(Fotografiile sunt realizate de Cristina Nălbitoru)

Cristina Nălbitoru