CATHARSIS
August 8, 2026 / Florentin Streche /
Cea de-a XII-a ediție a Salonului „Soleil de l’Est” de la Galeriile Academiei Române este o amplă cartografie a picturii românești, în care generațiile, formulele stilistice și experiențele individuale se întâlnesc într-un dialog al diferențelor. Aceasta este o expoziție care cere vizitatorului să înainteze încet, să schimbe succesiv cheia de lectură, să accepte trecerea de la peisaj la abstracție, de la corp la cosmos, de la memoria satului la densitatea orașului, de la figurativul recognoscibil la materia picturală eliberată de obligația reprezentării. Cele 71 de lucrări reunite în expoziție construiesc imaginea unei arte românești plurale, imposibil de redus la o singură formulă estetică. Termenul de „poliedrism”, folosit de Bogdan Gavaza pentru a caracteriza diversitatea proiectului, este o cheie potrivită de lectură. Fiecare artist adaugă o fațetă, fiecare tablou modifică perspectiva asupra ansamblului, iar succesiunea lucrărilor creează o mișcare permanentă între limbaje plastice, generații și moduri de a înțelege pictura. În spatele acestei multitudini se află o istorie de durată. Asociația „Soleil de l’Est”, animată de familia Gavaza și în special de Michel Gavaza, și-a construit identitatea prin promovarea artei românești și est-europene în Franța, prin expoziții și rezidențe de creație organizate în locuri precum Collioure, Normandia și Valea Loarei (mai ales Briare). Actualul Salon păstrează urmele acestei istorii și continuă seria colaborărilor într-o componentă a prezentului. Una dintre schimbările cele mai spectaculoase se produc în fața lucrării „Cosmos”, de Nicolae Ciochină. După corpuri, case, arbori și obiecte, privirea intră într-un câmp întunecat presărat cu nuclee luminoase, pulberi stelare și forme care sugerează galaxii aflate la distanțe imposibil de măsurat prin experiența cotidiană. Cosmologia este aici punct de plecare către abstractizare. Daniel Crăciun observa în timpul parcursului expozițional că inspirația astronomică reprezintă pentru Ciochină un pretext, tablourile sale intrând în mare măsură în registrul abstractului. Negrul capătă profunzime, micile explozii cromatice sugerează nașteri și dispariții, iar suprafața tabloului pare să continue dincolo de ramă. În această lucrare, infinitul astronomic devine infinit pictural. Chiar curatorul si pictorul Daniel Crăciun este prezent în Salon cu două lucrări provenite, după propria mărturisire, din două registre diferite ale creației sale: unul vegetal, celălalt neosimbolist, cu deschidere cosmologică. În lucrarea neosimbolistă, pictorul situează imaginea într-un teritoriu intermediar între teluric și celest. Formele geometrizante coexistă cu sugestii ale reliefului planetar, iar simbolurile cu discretă încărcătură ezoterică introduc o dimensiune care depășește simpla organizare formală. Cosmosul lui Daniel Crăciun păstrează o legătură cu pământul, cu materia și cu geologia imaginară a suprafețelor. Lucrarea din registrul vegetal introduce o altă tensiune. Roșurile incendiare, raporturile complementare și energia cromatică fac natura să pară surprinsă într-o stare de alertă. În explicația artistului apare chiar ideea unui „mesaj al naturii”, al unei naturi capabile să reacționeze. În „Vegetal”, de Puiu Costachi Dumitraș, natura este împinsă către limita recunoașterii. Privită de la distanță, lucrarea poate sugera vegetație, apă, arbori și densități organice. Apropierea dezvăluie o suprafață alcătuită din semne, trasee, tușe și suprapuneri. Această oscilație dintre imagine și materie reprezintă una dintre calitățile lucrării. Ochiul încearcă să reconstruiască peisajul, iar pictura îi amintește permanent că se află în fața unei suprafețe lucrate. Natura este transformată într-o pulsație. În zona abstractă, „Compoziție/Ritm”, de Corneliu Vasilescu, oferă una dintre cheile de interpretare ale întregii secvențe gestuale. Ritmul nu trebuie căutat într-un obiect reprezentat. El există în succesiunea urmelor, în viteza gestului, în acumulările și rarefierile suprafeței. Pictura își asumă propria materialitate. Urma pensulei păstrează memoria mișcării care a produs-o, iar culoarea este eveniment. Imaginea se construiește în timp, asemenea unei partituri fără note, prin repetări, tensiuni, pauze și accelerări. În proximitatea acestei sensibilități se situează Vasile Tolan, despre care Daniel Crăciun vorbește în termenii unei apropieri de postgestualism și de ecourile postabstracționismului american. La Tolan, materia, desenul și pictura intră într-un raport dinamic, iar tehnica mixtă permite suprapunerea mai multor registre ale semnului. Cu Ilie Boca, expoziția pătrunde într-o altă genealogie. Artistul băcăuan aduce o pictură în care Daniel Crăciun identifică influențe ale neoprimitivismului și neoexpresionismului european. Formele păstrează memoria unei lumi arhaice, iar figurația este trecută prin filtrul unei libertăți cromatice care îi anulează orice caracter ilustrativ. În asemenea lucrări, primitivul nu reprezintă o întoarcere mimetică spre trecut. El vine cu o resursă de energie formală: simplificarea figurii, intensitatea culorii, hieratismul și decorativul construiesc o lume cu propria logică.O altă direcție este reprezentată de Petre Velicu, artist stabilit în Franța, a cărui pictură se situează la întâlnirea dintre oniric și suprarealist. Una dintre lucrările expuse produce impresia unui colaj, deși această impresie provine din asocierea imaginilor și nu neapărat din procedeul tehnic. Daniel Crăciun formulează foarte sugestiv această caracteristică: „un colaj de idei onirice”. Fragmentele se întâlnesc după logica visului. Raporturile obișnuite dintre scară, spațiu și cauzalitate sunt suspendate. În creația Valeriei Tofan, elementul folcloric se întâlnește cu o sensibilitate naivă și cu deschideri către oniric. Imaginea iei, observată în expoziție, capătă o valoare care depășește reprezentarea costumului tradițional. Valentin Tănase, curator al Salonului și artist prezent în selecție, introduce o altă problematică. Daniel Crăciun îi definește formula drept un fel de hiperrealism estic, diferențiat de caracterul aproape de reportaj al hiperrealismului american prin inserarea unor dimensiuni filosofice și ludice. Prezența lui Augustin Costinescu aduce în expoziție o pictură pentru care locul, arhitectura și atmosfera rămân esențiale. În lucrarea cu motiv venețian vizibilă în expoziție, apa, clădirile și cerul sunt organizate într-o imagine în care recunoașterea locului se asociază cu plăcerea culorii. Veneția este una dintre marile probe ale picturii europene, tocmai fiindcă riscă permanent să cadă în imagine convențională. La Costinescu, interesul se deplasează spre pulsația cromatică a orașului și spre relația dintre arhitectură și reflex. Motivul urban continuă prin Corneliu Drăgan-Târgoviște, prezent în inventarul Salonului cu „La Paris”. În alte lucrări expuse, peisajul urban ajunge să fie redus la dreptunghiuri, volume și succesiuni cromatice. Ferestrele, fațadele și blocurile se transformă în module. Trecerea de la veduta la geometrizarea metropolei reprezintă una dintre mărcile expoziției. Olivia Janku ocupă, potrivit observației lui Daniel Crăciun, tocmai teritoriul mobil dintre abstract și figurativ. Formele apar și se dizolvă, suprafața abstractă lasă uneori să se întrevadă un corp sau un peisaj, iar imaginea rămâne deliberat instabilă. Mirela Iordache, artistă și profesoară la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, introduce în Salon ceea ce curatorul numește generația aflată „la mijlocul carierei”. De aici apariția unor artiști precum Nectaria Radu sau Daniela Chirion, selectați în generațiile mai recente pentru rezidențele și proiectele asociației. Întâlnirea lor cu artiștii seniori creează una dintre dimensiunile cele mai importante ale Salonului: timpul devine vizibil prin diferențele dintre limbaje. Agnès Mattis-Teutsch și Waldemar Mattis-Teutsch deschid o altă linie genealogică, legată de memoria modernității central-europene și de o familie artistică asociată inevitabil, prin numele Mattis-Teutsch, cu una dintre aventurile majore ale avangardei din această regiune. Cu Ștefan Pelmuș, pictura intră într-un teritoriu simbolic în care figura, semnul și o iconografie personală, prin densitatea ei spirituală. Per ansamblu, curatorul vorbește despre „asortări cromatice”, iar expresia, aparent modestă, descrie un procedeu muzeografic important. Două lucrări pot proveni din estetici diferite și pot comunica printr-un roșu, un albastru, o verticală, un gol sau o densitate comună. După parcurgerea Salonului rămâne impresia unei picturi românești care continuă să își apere dreptul la pluralitate. În acest sens, „Soleil de l’Est” funcționează asemenea unui poliedru: nicio fațetă nu oferă imaginea completă, iar întregul există tocmai prin schimbarea unghiului de vedere. Cea de-a XII-a ediție a Salonului păstrează această mobilitate și îi adaugă dimensiunea timpului, prin artiștii care au traversat istoria proiectului, prin cei dispăruți care revin simbolic prin opere și prin generațiile noi chemate să continue experiența rezidențelor și expozițiilor. Iar Galeria Academiei Române devine, pentru durata Salonului, spațiul unei conversații purtate prin culoare, materie, figură și semn: o conversație despre ceea ce pictura românească a moștenit, despre ceea ce își amintește și despre libertatea cu care continuă să se reinventeze.
Vernisajul Salonului „Soleil de l’Est” – ediția a XII-a, la Galeriile Academiei Române (7 august 2026). Cuvântari.
Bogdan Gavaza – fondatorul Școlii Românești de la Haga, decorat cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ”. Educația și artele sunt destinate copiilor, pentru că educația este aspectul cel mai important. Văd aici câțiva copii și vă felicit, părinți, că veniți cu copiii, pentru că asta este ideea: ce dăm noi mai departe? Eu sunt fondatorul Școlii Românești din Haga. Este o școală de dezvoltare personală, unde îi ajutăm pe copii să-și identifice elementele de identitate emoțională, ca, spre exemplu, gândirea critică. Iar un tablou, o pictură, îi ajută foarte mult pe copii să-și dezvolte inteligența estetică. Și, în perioada aceasta, în care inteligența artificială este foarte dezvoltată, este esențial să ne identificăm și mai profund cu aspectele spirituale, cu aspectele estetice din noi, ca să vedem toate aceste unelte bazate pe inteligența artificială drept niște unelte, drept ceva complementar, nu ca pe o concurență.
În același rând, vreau să vă spun că fac parte dintr-un comitet care organizează o conferință TED și este vorba despre prima conferință TEDx în limba română, în afara României. Am adus aici un poster. Este vorba despre prima conferință pe tema educației care se va desfășura în limba română și va fi în afara României. Este vorba despre TEDx, care se va organiza la Bruxelles, în data de 10 octombrie 2026. Sunt deja mai mulți participanți din România, dar și speakeri din România. Aici, din București, îl avem, spre exemplu, pe cosmonautul Prunariu, îl avem și pe Părintele Necula și mai avem alți speakeri de renume, din zone foarte diferite. Și ideea este să explorăm această închisoare mentală pe care o avem fiecare în capul nostru și să vedem prin ce mijloace putem să împingem pereții mai încolo. Puteți scana aici codul QR pentru a avea informații suplimentare despre această conferință, la care vă propun să participați, să veniți.
Daniel Crăciun – curator și pictor. Acum galeria este o nouă gazdă pentru noi, ea ține de Academia Română. Este o nouă gazdă foarte faină, cu un spațiu generos. Spațiul a început să fie mai cunoscut începând cam cu anul acesta sau, să știți, anul trecut. El nu a fost inaugurat decât de vreo doi ani și ceva, îmi pare că imediat inainte de decembrie 2024, în parteneriat cu Uniunea Artiștilor Plastici, si realizează o treabă foarte bună, pentru că Academia Română și Uniunea Artiștilor Plastici sunt instituții vechi și de tradiție. E firesc să susțină arta. Și domnul Gavaza împreună cu mine, am făcut cerere ca să ni se aprobe aici acest salon, care este un salon, la urma urmei, jubiliar, a XII-a ediție făcută în București. Țin minte că s-au mai făcut și la Brașov două și unul la Iași, dar a XII-a ediție se ține aici și sper să mai putem colabora cu această instituție prestigioasă. Evident că o să se mai facă și în alte locuri. Probabil o să mai încercăm ceva cu ARCUB, cu ICR. Dar, deocamdată, suntem mulțumiți că se pot etala aceste opere de artă din diverse generații în cele două săli. Eu constat că cele două săli sunt aproape cât era Sala Dalles, prima ei parte, să zicem așa. Și, oricum, e o sală mai încăpătoare și decât Căminul Artei, decât ambele etaje de la Căminul Artei. Ne-am bucurat când am panotat aici împreună ,eu cu Victor Dima, mai ales că era aproape răcoare inauntru. Adică afară, când ieșeai in canicula parcă ieșeai în iad și aici te întorceai în paradis. Sunt prezenți în această expoziție 61 de artiști din gruparea „Soleil de l’Est”. Dintre ei, sigur, nume cunoscute, din păcate care nu mai sunt între noi, cum este Horea Cucerzan, sau Augustin Costinescu, Gheorghe Anghel sau Marian Condruz, ca să dau câteva exemple, și domnul Lucian Liciu, care era de o generație cu mine, pentru care am un mare regret că nu mai e printre noi, si nu-l mai văd aici, cum venea la fiecare ediție cu mare bucurie și se implica chiar și la organizare. A fost și el expus post-mortem, ca și domnul Costinescu, ca și domnul Cucerzan, ca și Condruz și… Și expune, evident, și Nicoleta, care este soția lui si mostenitoarea sa. Sunt câțiva artiști care expun și care nu au fost încă în taberele de creație, în rezidențele de creație „Soleil de l’Est”, dar care urmau să vină. De exemplu, chiar și Nicoleta Liciu a fost propusă să plece într-o rezidență, dar încă nu s-au obținut niște finanțări. Daniela Chirion, la fel, Mihai Chiseliță, erau propuși chiar pentru ediția de anul acesta. Domnul Michel Gavaza mi-a spus că mai are o finanțare ca să poată face o ediție la sfârșit de august sau început de septembrie, tot în Franța, evident. Sper că, prin inteligenta și frumoasa lui încăpățânare, domnulGavaza o să obțină această finanțare. Poate să o facă în octombrie sau cine știe când. Sau, în cel mai rău caz, la anul, să reia tradiția acestor rezidențe de creație din Franța. „Soleil de l’Est” s-a afirmat și s-a dezvoltat, datorită acestor rezidențe de creație și a expozițiilor care se făceau în urma lor, în primul rând în Franța, după care, sigur că ele s-au dezvoltat și în alte țări, cum a fost la Haga, sau în Belgia, sau și în Bulgaria iar mai nou, de fapt, în Suedia, la ICR. In ultima decada, s-a hotărât să se facă saloane de artă în România. În primul rând cu artiști din România și din Basarabia. Mai rar au fost expuși artiști care au colaborat cu „Soleil de l’Est”, dar care erau, să zicem, din Bulgaria, Polonia, Ucraina, Rusia, Kazahstan, pentru că „Soleil de l’Est”, evident, se ocupă și de alte țări din Est. Evident, majoritatea covârșitoare a artiștilor aleși au fost din România sau din România Mare, dacă punem și Basarabia. Acum, expoziția va ține până pe 21 august, va fi intrare zilnică până la orele 18:00–18:30, deci inclusiv duminică, sâmbătă. Ea a fost deschisă și până acum, la vernisaj; a fost deschisă de marți, practic. Cine a vrut să vină înainte a putut să vină. Ne bucurăm să vină și după vernisaj.
Amelia Dincă – critic de artă
Îi mulțumesc domnului Daniel Crăciun. Mă onorează invitația dumneavoastră. Am să spun câteva cuvinte despre această expoziție. Cunosc fenomenul acestui salon tangențial. O să mă aplec în zilele următoare mai mult asupra acestei manifestări, care cuprinde această colecție de lucrări de mare calitate. Dar, de când am intrat în galerie, am remarcat calitatea lucrărilor și cumva am clasat artiștii prezenți aici în jurul anilor 2000, când unii erau deja la apogeul creației lor, alții erau tineri artiști care se lansau chiar atunci. Și iată că această calitate a lucrărilor evocă, subtil, dialogul dintre generații, dintre maeștri și discipoli. O școală românească de artă frumoasă, o școală care întotdeauna a privit cu atenție fenomenul artistic european și, în special, pe cel francez, fără discuție. Această relație a artei românești cu școala franceză datează de decenii. Știm foarte bine. Să amintesc, tangențial, faptul că unul dintre primii bursieri la Paris a fost Ion Georgescu. Nu mai vorbesc despre Theodor Aman, Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, care au frecventat Barbizonul. Dar și în zona sculpturii putem evoca nume importante. Însă toți cei care am trecut printr-o școală de artă cunoaștem aceste lucruri și nu este cazul să le dezvoltăm aici, pentru că această colecție este una care are o anumită calitate. Fiecare lucrare marchează, în creația unui artist, un anumit punct. Există lucrări de maeștri care vin cumva, care fac parte ori sunt deschizătoare de drumuri pentru o anumită perioadă de creație, ori fac parte din apogeul creației lor, dintr-un punct definitoriu pentru ceea ce ei au, în calitate de artiști, pentru fenomenul artistic românesc. Fiecare lucrare este importantă, artiștii sunt recognoscibili și direcțiile care sunt prezente în această galerie pot fi diseminate exact așa cum am spus: pe ideea de maeștri și pe ideea de discipoli. Artiștii mai maturi care sunt prezenți în expoziție sunt artiști care practică, cumva, un anumit figurativ, un figurativ interpretat. Iubesc peisajul în plein-air, care vine din zona franceză. Suprarealismul este, în mod excepțional, prezent și el. Însă tânăra generație care este prezentă în această expo de colecție este una care are o deschidere mai puternică spre expresionismul abstract, către abstracționism. Și lucrul acesta se vede. Deschiderea generației mai tinere către spațiul Occidentului european și american, până la urmă, este una evidentă în anumite lucrări și la anumiți artiști. Însă o categorie dintre artiști își dezvoltă niște viziuni personale atât de importante și care sunt recognoscibile, astfel încât acest dialog între spații culturale este unul care rămâne cumva în urmă, pentru că tocmai din această cauză valoarea expoziției și a colecției este una foarte importantă: pentru că sunt aici prezenți artiști identitari, artiști de vocație, artiști care și-au dedicat viața artei. Sunt prezente, de asemenea, și câteva lucrări de grafică, dar elementul grafic, discursul liniei, este de multe ori reprezentat și în zona aceasta a picturii. Sunt artiști care sunt aplicați foarte mult către desen. Desenul stă la baza tuturor artelor. Dar sunt și artiști care stilizează foarte mult, care se îndepărtează de acest spațiu, respectând, evident, rigori de compoziție care sunt inerente unui artist de calitate, care urmărește, aș afirma, o estetică. Observați că lucrările nu sunt neapărat foarte luminoase. Griurile rafinate sunt ținute la mare artă. Rafinamentul acesta cromatic nu este un rafinament care se obține foarte ușor. Semn că sunt artiști cu o pregătire serioasă, solidă, de specialitate. Și tocmai din cauza aceasta observăm faptul că fiecare artist prezent aici… prestigiul acestei expoziții este dat, de fapt, de artiști de mare forță ai artei românești contemporane, artiști care rămân în istoria artei și artiști care ne fac cinste pe orice simeză europeană și occidentală, în general. Bineînțeles că acest dialog între generații este unul inerent oricărei expoziții colective. Dialogul între generații ne pune pe noi în fața unor observații foarte fine în ceea ce privește evoluția unei școli, în ceea ce privește raportul școlii respective cu alte spații culturale, cu spațiul european în acest caz. Privirea artiștilor noștri către zona franceză este una atentă, de luat în seamă. Mai ales în ceea ce privește peisajul acesta în plein-air, peisajul citadin, care revine de fiecare dată în memoria artiștilor noștri, în memoria vechilor noștri maeștri, dar și în memoria artiștilor noștri care practică de fiecare dată, cu multă dragoste, aceste zone ale artelor frumoase, care cumva vin din decenii de experiență. Dar nu numai atât. Reevaluarea istoriei artei românești moderne este una inseparabilă de arta franceză, nu numai prin faptul că mulți artiști români au studiat la academii importante de artă din Franța, dar și prin faptul că artiștii români, în perioada totalitară, au avut acces, atât cât au avut, să se documenteze în muzeele franceze și muzeele europene.
Acest dialog vizual, acest dialog cultural, această permanentă mișcare a ideilor europene, franceze, dinspre Franța spre noi, a fost una la care au tânjit, de-a lungul deceniilor, foarte mulți artiști. Unii au avut bucuria de a se întâlni direct cu maeștrii francezi, iar alții au încercat să absoarbă, să adapteze, să își tragă izvorul acesta de identitate artistică pe care adesea arta franceză le-a dat-o. Este încă o dată lăudabilă această expoziție prin calitatea artiștilor, prin numele lor, prin ideea că estetica fiecărei lucrări prezente în această colecție este una care este recognoscibilă în demersul artistului, în evoluția artistului care o semnează. Mai mult decât atât, tocmai această diferențiere între stiluri, tocmai această abnegație pe care artiștii au avut-o în a avea, în primul rând, o cultură de factură europeană denotă faptul că întotdeauna un artist de succes, așa cum am spus de multe ori, este și un artist care are în spatele său o cultură solidă. Artiștii acestui salon sunt artiști identitari, sunt artiști ușor recognoscibili, cultivati iar fiecare lucrare marchează un punct important în creația lor. Îi felicit pe cei care au muncit astfel ca expoziția să arate asa. Arată admirabil. Și pe colecționarii care au știut să se aplece asupra unor nume importante ale artei românești, prezente aici. Îi felicit încă o dată pe organizatori și mă bucur că am bucuria și eu să vizionez această frumoasă expoziție.
Interviu cu Bogdan Gavaza: „Pe undeva, suntem cu toții ambasadorii unor valori comune”.
Florentin Streche: Aș vrea să discutăm despre acest Salon. Este cea de-a XII-a ediție, al XII-lea Salon „Soleil de l’Est”, organizat de o mișcare, de o asociație. Ce ne puteți spune despre aceasta?
Bogdan Gavaza: Da, este o asociație fondată în urmă cu mai bine de 30 de ani, în Franța, in principal de catre tatăl meu, Michel Gavaza, iar obiectivul acestei asociații este de a promova arta, în special arta pictorilor români. Sunt mai mult de 100 de pictori români care au participat și participă în continuare la diferite evenimente, cum sunt rezidențele de artiști, cum sunt expozițiile realizate cu tablourile lor, în diferite țări și orașe, majoritar, la început, în Franța, dar și în țările vecine, cum sunt Belgia, Olanda, Germania, dar și mai departe.
Florentin Streche: Și cum a evoluat conceptul de la început până acum? Am văzut și câteva albume care au fost editate de către asociație. Ce s-a schimbat în toată această perioadă, până la ceea ce avem în prezent aici?
Bogdan Gavaza: E vorba de o evoluție organică și intergenerațională. Aici vorbim despre pictori care sunt, în general, consacrați și despre noi pictori, pictori mai tineri, care sunt promițători și care au fost selecționați pentru a participa la activitățile acestei asociații. Asociația a publicat, într-adevăr, și o serie de 12 cataloage, deci publicații care prezintă activitățile și curriculum vitae ale pictorilor care fac parte din această mișcare.
Florentin Streche: Aceste expoziții sunt itinerante, naționale, dar au și caracter internațional? Artiștii expun și în afara țării?
Bogdan Gavaza: Da, artiștii sunt expuși, în diferite ocazii, în diferite formate. În general, pot să dau exemplul unei expoziții care s-a desfășurat la Casa Europei din Haga, în Olanda, unde s-a ajuns la concluzia că putem vorbi mai departe și în mod constructiv despre România, despre România care integrează Uniunea Europeană, sub formă artistică. În cazul de față au fost selecționați de către asociație câțiva pictori, cu operele lor, cu tablourile lor, care au fost prezentate acolo pentru a simboliza o parte din varietatea culturală și de creație artistică din România.
Acesta este un exemplu de expoziție, dar sunt și alte expoziții. Spre exemplu, recent a fost organizată la ICR Stockholm, o expoziție de amploare, unde mai multe zeci de pictori au fost selecționați cu tablourile lor, iar ideea era să aducem publicului din orașul Stockholm și din împrejurimi o reprezentare a picturii românești, pentru a participa, din nou, la transformarea mai constructivă, mai pozitivă a opiniei pe care publicul din aceste țări poate să o aibă despre România în general.
Florentin Streche: Deci este o formă a ceea ce numim „diplomație culturală”, o extensie a diplomației politice în domeniul cultural, care oferă o vizibilitate mai mare pentru străini și chiar pentru românii de acolo, care își extind cumva imaginarul.
Bogdan Gavaza: Pe undeva, suntem cu toții ambasadorii unor valori comune pe care le împărtășim, pe care le putem identifica cu țara noastră, cu cultura noastră, cu rădăcinile noastre. Și avem cu toții și șansa, dar poate și datoria, de a fi, pe undeva, un fel de ambasador. Deci, da, poate fi văzută astfel această diplomație artistică, această formă de reprezentare a României prin cultură.
Florentin Streche: Și prin ce se distinge? Aș avea două întrebări legate de artiști. Sunt exclusiv membri UAP cei pe care îi expuneți? Cum se face selecția? Există deja o listă de artiști consacrați? Ce ne puteți spune despre „laboratorul” unei ediții?
Bogdan Gavaza: Laboratorul este compus din curatori. Astăzi avem trei curatori care au realizat toată munca de pregătire și de selecție din spate, iar la fiecare expoziție avem un curator sau un grup de curatori care vor avea o muncă specifică pentru obiectivele acelei expoziții. Deci, la fiecare expoziție, cum este cea de aici, vom avea un obiectiv diferit, care va fi realizat printr-o selecție specifică pentru acea expoziție. Noi colaborăm cu vreo 107 pictori și fiecare pictor are o selecție destul de numeroasă de lucrări, deci un portofoliu foarte bogat și variat, care poate să fie ajustat în funcție de obiectivele expoziției respective.
Florentin Streche: Sunt membri ai asociației? Includeți în asociație și membri UAP, și artiști care nu sunt membri UAP?
Bogdan Gavaza: Da, evident. Dar sunt, spre exemplu in portofoliul nostru, și pictori din Rusia, din Kârgâzstan, din Kazahstan…
Florentin Streche: Pictori români stabiliți acolo sau pictori născuți acolo in diaspora?
Bogdan Gavaza: Pictori ce traiesc acolo, născuți insa in Romania, care fac parte din această mișcare, care au participat la diferite ateliere. Bineînțeles că marea majoritate a pictorilor sunt români și legați de România. Pot să fie și pictori români din diaspora, care sunt invitați să-și întărească această legătură cu rădăcinile lor, cu școala de arte din România și să participe la aceste expoziții. Pot să dau și exemplul unei rezidențe de artiști organizate la Bran, lângă Brașov, cu pictori români din diaspora, care au fost invitați să revină punctual în România pentru a se reconecta, pe undeva, cu rădăcinile lor.
Florentin Streche: Ce aduce nou această ediție? Care este tema ei? Ce ne puteți spune despre tematică, în linii mari?
Bogdan Gavaza: În linii mari, una dintre tematici este reprezentarea lucrărilor care au fost realizate în cadrul acestor evenimente intitulate „rezidențe de artiști”. Adică pictori români care au fost invitați și care au participat la aceste rezidențe de artiști în Franța. Ateliere de creație, unde ei au creat. Și, pe baza acestor schimburi, hrănite de aceste vizite, de aceste ateliere de creație, pictorii revin cu niște influențe. Una dintre ideile acestei expoziții este și aceea de a reprezenta rezultatul acestor evenimente, al acestor ateliere de creație, al rezidențelor de artiști din Franța cu pictori români.
Florentin Streche: În calitate de organizator, care sunt așteptările acestei ediții din partea privitorilor? Cred că aveți anumite așteptări, mai ales că spațiul este destul de ofertant aici, la Academia Română. Care credeți că va fi impactul? Am văzut că evenimentul a fost destul de promovat. Față de alte ediții, care este ecoul, în general, al acestor întâlniri? Pentru că a ajunge la douăsprezece ediții înseamnă că există o continuitate și, implicit, anumite ecouri.
Bogdan Gavaza: Există o continuitate, există o perseverență, pe undeva, iar această perseverență pe termen lung, care cere mult efort pentru a o menține, aduce roade, iar aceste roade sunt vizibile, cum este expoziția de astăzi. Eu nu sunt curator, deci nu am așteptări la nivel de curator astăzi, dar cei trei curatori care au fost selecționați pentru această expoziție au fost pregătiți și, împreună cu ei, s-a stabilit obiectivul acestei expoziții. Ei au făcut selecția, spre exemplu, a celor 61 de pictori și a celor 71 de tablouri care sunt prezente astăzi, pentru a reprezenta într-un mod cât mai divers – pentru că aici vedem foarte bine stiluri diferite, realizări diferite – această diversitate care, pe undeva, face parte din noi.
Îmi place ideea aceasta de diamant și, pe undeva, suntem cu toții un fel de diamant cu mai multe fațete. Un diamant, cu cât are mai multe fațete, cu atât este mai prețios. Și este important ca și noi, pe lângă o etichetă care ni se pune pe frunte, să identificăm în noi și să ne reconectăm cu o multitudine de fațete care fac parte din noi, care ne dau bogăție. Aici, la fel, vorbim despre această multitudine de fațete. Și, pe undeva, această multitudine de fațete ne oferă această bogăție, acest poliedrism, ca să zic așa.
Florentin Streche: Cât de greu sau cât de ușor este, financiar, să aduni atâția oameni și să organizezi asemenea evenimente în acești ani ai crizelor financiare și energetice? Există o viziune pentru viitor, astfel încât proiectul să continue? Există o susținere din zona privată? Pentru că nu este vorba doar despre picturi: înseamnă spațiu, înseamnă închiriere, înseamnă artiști.
Bogdan Gavaza: Dacă vă amintiți, la începutul vernisajului, când am luat cuvântul, am dorit să le mulțumesc, în primul rând, acestor trei curatori, care, pe undeva, simbolizează efortul menținut de mai mult de 30 de ani în această asociație, pe bază de voluntariat. Da, sunt voluntari, ca cei trei curatori. Sunt mai mulți voluntari care se implică pe termen lung. Eu, ca să fiu astăzi aici, ca să reprezint asociația, am venit pe banii mei din Franța, cu mașina. Chiar azi-dimineață am plecat din Timișoara și diseară merg la Brașov. Sunt eforturi. Dar eforturi pentru ce? Pentru că mobilizăm oameni care vor să dea înapoi comunității din ceea ce au primit ei de la comunitate. Și, cu cât reușim să mobilizăm mai mulți asemenea voluntari, cu atât putem să continuăm acest efort mai departe. E vorba și de bani, dar, din fericire, reușim, pe baza expertizei pe care o avem în asociație, să construim parteneriate, cum este, spre exemplu, obținerea acestei săli de expunere consacrate. O putem obține pentru că primim recunoaștere, recunoaștere și din partea autorităților. Asta înseamnă recunoaștere, vizibilitate, win-win situation, cum se spune în engleză, trebuie să fie câștigătoare ambele părți. Și ideea este, de asemenea, să continuăm să profesionalizăm aceste acte de voluntariat, adică să nu fie un fel de amatorism, în care există o nevoie, nu știu, de socializare, ci să se realizeze un proiect cu un program profesionist, cu o conducere de proiect, cu responsabilități, cu KPI-uri, cu indicatori de performanță prin care să vedem în ce măsură îi respectăm, adică să ne măsurăm, să măsurăm contribuția noastră. Pentru că, da, fiecare dintre noi ne rupem din timpul nostru personal.
Florentin Streche: Cât durează pregătirea unui asemenea proiect? Pentru ediția aceasta, cât a durat? Zile, luni?
Bogdan Gavaza: Sunt proiecte care sunt lansate cu cel puțin șase luni înainte. Deci genul acesta de expoziție implică o muncă de cel puțin șase luni înainte, pentru că rezervarea unui asemenea spațiu implică intrarea în calendarul utilizării sălilor și, uneori, este nevoie să rezervi sala cu un an înainte sau cu șase luni înainte. Cei care organizează aceste săli au nevoie de previzibilitate, au un calendar deja stabilit, cu priorități, iar rezervarea sălii este un element capital pentru realizarea expoziției. În perioada premergătoare evenimentului, cei trei curatori de astăzi lucrează în mod regulat: pe baza unui obiectiv, cum realizăm acest obiectiv, ce selecție facem, cum facem selecția pictorilor. Adică sunt sarcini care sunt bine distribuite și se înfăptuiesc.
Florentin Streche: Spre final, care ar fi cuvintele-cheie ale acestei ediții? Ce considerați că reprezintă cheia sau simbolul expoziției de astăzi?
Bogdan Gavaza: M-am bucurat să văd astăzi familii care vin cu copii. Noi ne focalizăm foarte mult pe ceea ce dăm mai departe generațiilor următoare. Și aici intervine aspectul de educație, adică sensibilizarea spre estetic, la care putem contribui pentru generația următoare, este un element capital. Este lucrul cel mai frumos pe care putem să-l transmitem. Faptul că astăzi am avut aici, am văzut copii care au venit din curiozitate, prin prisma lor, dar faptul că sunt expuși, că părinții lor îi expun la genul acesta de expoziție, acesta este un act formator. Copilul va fi impactat, poate mai puțin vizibil astăzi, dar…
Florentin Streche: Este o ușă deschisă spre cultură, spre vizual.
Bogdan Gavaza: Exact. Și aici dorim noi să fim și mai prezenți în viitor. Cu pictori renumiți, cu un public care duce mai departe ceva în viitor.
Interviu cu Daniel Crăciun – Curator și artist plastic – Salonul „Soleil de l’Est”, ediția a XII-a
Florentin Streche: Ne aflăm în expoziția „Soleil de l’Est”, la cea de-a XII-a ediție a Salonului, iar dumneavoastră apăreți aici într-o dublă ipostază: artist și curator. Este pentru prima dată când vă asumați acest rol curatorial în cadrul „Soleil de l’Est”?
Daniel Crăciun: Nu, nu este prima dată. Cred că este a șaptea sau a opta ediție la care particip în calitate de curator pentru „Soleil de l’Est”. Am mai avut această responsabilitate și în alte contexte, inclusiv în proiecte ale Uniunii Artiștilor Plastici. Într-un alt registru, am fost și sunt, într-un fel, curatorul familiei Crăciun, ocupându-mă de expozițiile părinților mei, mai ales în perioada în care am locuit în Franța. Probabil că voi continua să fac acest lucru, pentru că, atunci când este vorba despre expoziții în galerii din Occident sau chiar din România, mă implic firesc în organizare. Dacă părinții mei expun într-un muzeu, instituția respectivă își asumă, desigur, partea curatorială. În alte situații, rolul meu este mai degrabă acela de coorganizator sau inițiator de proiect.
Florentin Streche: De când colaborați propriu-zis cu „Soleil de l’Est”?
Daniel Crăciun: Din 2015 sau 2016. Cam din 2016 a început colaborarea mea constantă cu asociația. Au existat colaborări la ARCUB, dar și proiecte prin Institutul Cultural Român, inclusiv la reprezentanțe ale ICR din străinătate. Firește, colaborarea esențială a fost cu domnul Gavaza, unul dintre principalii promotori și fondatori ai „Soleil de l’Est”. De-a lungul timpului, Salonul a fost prezent în numeroase spații importante: Biblioteca Națională, Sala „Brâncuși” de la Camera Deputaților, Teatrul Național București în Sala Pictura, iar anul trecut din nou la Sala „Brâncuși”. Acum ne aflăm la Galeria Academiei Române, într-un spațiu relativ nou pus în valoare, inaugurat în această formulă în urmă cu aproximativ doi ani. Academia Română mai dispune și de un spațiu expozițional în sediul central, la intrarea principală, însă acela nu este destinat în permanență expozițiilor. Se organizează acolo evenimente din când în când, dar dimensiunile sunt mai reduse. Nouă ne-ar fi plăcut să expunem și acolo, însă pentru amploarea Salonului actual spațiul ar fi fost insuficient. În general, avem minimum 50 de artiști, uneori chiar mai mulți, iar lucrările trebuie să poată respira în spațiu. De aceea ne-am orientat către această galerie. În ediția de față avem 61 de artiști și 71 de lucrări, pentru că unii dintre participanți sunt prezenți cu câte două lucrări.
Florentin Streche: Cum se împacă cele două priviri, cea a artistului și cea a curatorului? Cât de importantă este sensibilitatea pictorului în procesul curatorial și cât de dificil este să selectați artiști pe care îi cunoașteți de ani, uneori chiar de decenii?
Daniel Crăciun: Nu este deloc simplu. Suntem colegi și ne cunoaștem de foarte multă vreme. Pe unii îi cunosc de zece ani, pe alții de douăzeci sau chiar douăzeci și cinci de ani. Relația diferă, bineînțeles, și în funcție de istoria colaborării fiecăruia cu „Soleil de l’Est”. Eu nu sunt singurul curator al acestei ediții. Lucrez împreună cu Valentin Tănase și Victor Dima, iar această formulă curatorială funcționează deja de câțiva ani. La un moment dat a făcut parte din echipă și Marian Condruz, care, din păcate, s-a stins din viață. Este prezent și în această expoziție, postum. De altfel, nu este singurul. Un procent important dintre artiștii reprezentați aici nu mai sunt printre noi. Cred că vorbim de aproximativ 16-17% din total. Din ce îmi amintesc, în jurul anilor 2012-2013 au început să dispară dintre artiștii care participaseră la proiectele și rezidențele „Soleil de l’Est”. În anii 2014-2015, grupul inițial era încă aproape integral prezent, însă, treptat, Salonul a căpătat și această dimensiune comemorativă.
Florentin Streche: Selecția actuală păstrează, așadar, legătura cu artiștii care au participat de-a lungul timpului la rezidențele de creație din Franța?
Daniel Crăciun: În mare măsură, selecția Salonului pornește de la artiștii care au participat la aceste rezidențe. „Soleil de l’Est” și-a propus încă de la început să promoveze arta românească și, mai larg, arta Europei de Est, în special în Franța, la Paris și în alte regiuni ale țării. La început, promovarea a luat forma unor expoziții de icoane și pictură. Icoanele, multe dintre ele anonime, pe lemn sau pe sticlă, proveneau din colecția familiei Gavaza. De aici s-a dezvoltat, treptat, întregul proiect: de la pasiunea pentru colecționare la organizarea de expoziții, apoi la rezidențe și tabere de creație și, în cele din urmă, la această rețea artistică amplă. În cadrul asociației sunt implicate și alte două-trei persoane. Familia Gavaza rămâne, desigur, motorul principal al întregii construcții, dar există colaboratori care contribuie constant la organizare. Pe această structură s-au dezvoltat, în timp, taberele și rezidențele de creație.
Florentin Streche: Asta înseamnă că, în principiu, artiștii expuși sunt cei care au participat deja la aceste rezidențe?
Daniel Crăciun: În mare parte, da. În ultima perioadă au fost selectați și câțiva artiști noi – unii dintre ei sunt prezenți și în această expoziție – care urmau să participe anul acesta la o tabără de creație. Din cauza dificultăților financiare, proiectul a fost însă amânat. Criza se resimte și în Franța, nu numai în România. Dacă inițial era programată pentru septembrie, probabil va fi reprogramată pentru noiembrie sau pentru o dată apropiată.
Florentin Streche: Rezidențele de creație sunt organizate la Paris sau mai degrabă în alte regiuni ale Franței?
Daniel Crăciun: Nu, nu la Paris. Au existat rezidențe la Collioure, în sudul Franței, un loc emblematic pentru istoria fovismului. Alte tabere au fost organizate în Normandia, într-o zonă aflată spre Bretania, precum și în Valea Loarei, în apropiere de Tours, la Luynes, Briare, Fondettes și în alte localități cu un caracter istoric foarte pronunțat, unde întâlnești conace, castele și vechi așezări medievale. La Luynes, de pildă, exista un castel foarte aproape de locul în care eram cazați. În 2022, când am participat din nou la o asemenea rezidență, am aflat că proprietarii hotărâseră să locuiască ei înșiși în castel. Până atunci fusese păstrat într-o formulă mai deschisă publicului. La un moment dat, se discutase chiar posibilitatea ca artiștii să fie găzduiți acolo. Ulterior, însă, proprietarii au decis să revină în castel. Este o construcție foarte veche, datând aproximativ din jurul anului 1500.
Florentin Streche: Dincolo de timpul consacrat efectiv picturii, rezidențele presupun și o dimensiune culturală, de descoperire a locurilor?
Daniel Crăciun: Sigur că da. În timpul unei tabere de creație nu stai numai în atelier, să pictezi și să socializezi. Sunt organizate și excursii culturale, iar acest lucru se întâmplă, de altfel, și în taberele din România sau din alte țări. Vizităm castele, muzee de artă, muzee de istorie, muzee de arheologie, locuri care pot avea o legătură directă sau indirectă cu preocupările artistului. Toate aceste experiențe îmbogățesc inspirația de moment și, inevitabil, o parte din ceea ce vezi și trăiești acolo se poate regăsi, într-o formă sau alta, în lucrările realizate în timpul rezidenței. În fond, asemenea deplasări alcătuiesc un mic traseu cultural în interiorul taberei de creație. Artistul nu este izolat într-un atelier, ci intră în contact cu un teritoriu, cu memoria lui, cu arhitectura, cu muzeele și cu atmosfera locului, iar toate acestea pot deveni surse de inspirație.
Florentin Streche: Bogdan Gavaza vorbea, fie în materialul de prezentare, fie chiar la vernisaj, despre un fel de „poliedrism” al expoziției, despre multitudinea de fațete ale artei românești. Iar aici această diversitate este vizibilă atât calitativ, cât și cantitativ. Din perspectiva dumneavoastră, care sunt aceste fațete și ce imagine a picturii românești rezultă din întâlnirea lor? Există o idee care le unește?
Daniel Crăciun: Da, termenul de „poliedrism” mi se pare foarte potrivit. De-a lungul timpului, selecția artiștilor a fost făcută în primul rând de domnul Michel Gavaza, iar unul dintre criteriile esențiale a fost acela al valorii. A dorit să prezinte artiști de certă calitate, dar, în același timp, și-a dat seama că, dacă vrea să facă arta românească mai bine cunoscută în Franța, trebuie să o prezinte în întreaga ei varietate. Și în România au ajuns, firesc, marile curente ale modernismului, multe dintre ele născute în Franța, iar mai târziu și cele dezvoltate în spațiul american. Uneori au ajuns cu întârziere. Din păcate, cultura noastră plastică s-a racordat adesea mai târziu la aceste mișcări europene. Poate că impresionismul a fost una dintre excepții, pentru că pictura românească s-a apropiat destul de repede de această sensibilitate, prin Ion Andreescu și Nicolae Grigorescu. Grigorescu a fost la Barbizon, iar această apropiere de mediul francez a avut, evident, o importanță aparte. În cazul altor curente, lucrurile au fost mai nuanțate. Putem vorbi despre ecouri ale cubismului, dadaismului, fovismului, despre diferite forme de sincronizare cu avangardele europene. Sigur, nu avem aici artiști dadaiști în sens propriu, dar influențele moderniste și postmoderniste sunt diverse. România s-a racordat relativ repede și la anumite formule cubiste sau foviste, prin artiști precum M.H. Maxy și prin alte personalități ale avangardei și modernismului românesc.
Florentin Streche: Iar acest „poliedrism” cum se vede concret în expoziția de față?
Daniel Crăciun: Se vede tocmai prin pluralitatea limbajelor. Avem aici postimpresionism, mai multe forme de abstracționism, pictură gestuală, dar și alte direcții care coexistă în același spațiu. Un artist poate lucra în tehnică mixtă și, stilistic, să se înscrie într-o direcție foarte diferită de alt artist care folosește aceeași tehnică. În expoziție avem, de pildă, formule apropiate de un postgeometrism, dar și lucrări care merg spre abstractul informal. În această diversitate se înscrie și Nicolae Ciolchină, care își găsește sursele de inspirație în cosmologie și astronomie. În cazul lui, cosmologia este mai curând un pretext plastic, pentru că lucrările se situează, în general, în registrul abstractului. O avem, de pildă, și pe Olivia Iancu, care alternează abstractul cu figurativul, sau pe Gelu Costea. Sunt formule diferite, care contribuie tocmai la această varietate despre care vorbeam.
Florentin Streche: O altă dimensiune pe care o descoperim în expoziție este oniricul, uneori apropiat de suprarealism. La doamna Tofan, de exemplu, am remarcat o asemenea deschidere spre fantastic…
Daniel Crăciun: Da, la Tofan există o componentă fantastică foarte interesantă. În pictura ei apar influențe folclorice, elemente care trimit către arta naivă și, în același timp, o anumită dimensiune onirică. Rezultă o combinație destul de inedită.
Florentin Streche: Dar în cazul dumneavoastră? Ce registre ați ales să reprezentați în această expoziție?
Daniel Crăciun: Eu am adus două lucrări care aparțin unor registre diferite: una din Registrul vegetal, iar cealaltă din ceea ce numesc registrul neosimbolist, într-o formulă pe jumătate geometrică. Și această a doua lucrare are o anumită legătură cu cosmosul. Este însă o lume situată undeva între teluric și celest. Există elemente de cosmogonie, dar și forme inspirate din relieful vizibil al planetei. În compoziție apar, de asemenea, anumite simboluri cu o discretă încărcătură ezoterică. Am ales, așadar, două lucrări diferite, care ilustrează două dintre manierele mele de lucru.
Și mai este, de exemplu, Valentin Tănase, colegul meu curator, care practică o formulă apropiată de hiperrealism. Numai că, în cazul său, nu vorbim despre hiperrealismul american în accepțiunea lui clasică, ci despre un hiperrealism, să spunem, mai estic, în care sunt introduse elemente filosofice și chiar o anumită dimensiune ludică. Hiperrealismul american avea uneori ceva aproape reportericesc, o redare foarte directă a realității. La Valentin Tănase, lucrurile sunt mai nuanțate. Există și influența picturii istorice, explicabilă prin faptul că a lucrat la Studioul de Arte Plastice al Armatei, unde i s-au cerut inclusiv compoziții cu scene istorice. Experiența aceea și-a lăsat, inevitabil, amprenta asupra picturii sale.
Florentin Streche: Criticul de artă Amalia Dincă amintea la vernisaj că expoziția propune și o întâlnire între generații: între artiști tineri și maturi, între nume consacrate și creatori aflați încă în proces de afirmare.
Daniel Crăciun: Am putea spune că sunt aici vechi maeștri și maeștri în devenire. Asociația „Soleil de l’Est” a urmărit permanent să împrospăteze generațiile de artiști cu care colaborează. Nu s-a dorit constituirea unui grup închis, care să rămână neschimbat de-a lungul deceniilor, ci integrarea treptată a unor noi artiști, evident, pe criterii de valoare. Un exemplu foarte bun este Mihail Gavril. Când a fost invitat într-una dintre taberele de creație, prin 2007-2008, se afla încă, într-un anumit sens, în generația artiștilor mai tineri. Între timp, firește, statutul său în arta românească s-a schimbat, este un veteran deja. Tocmai asemenea evoluții arată că istoria „Soleil de l’Est” poate fi privită și ca o istorie a generațiilor care s-au succedat în interiorul proiectului.
În ultima perioadă, de exemplu, au fost selectați Nectaria Radu, Daniela Chirion și alți câțiva colegi. Sunt artiști aleși, înainte de toate, pe criteriul calității, dar există și preocuparea de a aduce în proiect creatori din generațiile mai tinere, artiști aflați în jurul vârstei de 30 de ani sau care au depășit-o de curând. La vremea respectivă, cei pe care astăzi îi considerăm artiști maturi erau tinerii generației lor. Între timp, firește, au înaintat în vârstă – cu toții îmbătrânim. Acum, când vorbim despre Nectaria Radu, Daniela sau despre Sebastian Beianu, un artist mai tânăr din Brașov, vorbim despre cele mai recente opțiuni ale asociației: artiști care au participat de curând la rezidențe sau care urmează să participe la taberele de creație și care, în mod firesc, intră apoi și în circuitul expozițional.
Florentin Streche: Avem, așadar, un mecanism permanent de regenerare. Dar, privind retrospectiv, proiectul a atras încă de la început și nume fundamentale ale artei românești.
Daniel Crăciun: Din ceea ce îmi amintesc din relatările lui Michel Gavaza, la un moment dat a fost invitat chiar Corneliu Baba. A făcut o vizită la Paris, din câte am înțeles, fără să participe propriu-zis la o tabără de creație. În anii ’90, Baba era deja una dintre marile personalități ale artei românești, însă a răspuns invitației și a petrecut câteva zile inclusiv în zona Loarei. Au urmat apoi artiști din generații mai tinere decât Corneliu Baba, inclusiv creatori formați în proximitatea școlilor construite în România de Corneliu Baba și Alexandru Ciucurencu. Putem aminti aici nume precum Traian Brădean sau Gheorghe Anghel. La începutul anilor ’90, aceștia erau deja personalități importante ale artei românești și, în același timp, profesori, ceea ce înseamnă că participau ei înșiși la formarea altor generații. Petre Achițenie, de pildă, aparține aceleiași categorii de artiști cu o puternică dimensiune pedagogică.
Florentin Streche: Dacă ne întoarcem la responsabilitatea dumneavoastră de curator, care sunt criteriile concrete ale selecției? Primează originalitatea, forța picturală, valoarea individuală a lucrării sau relația ei cu ansamblul expoziției?
Daniel Crăciun: Selecția depinde foarte mult și de spațiul de care dispunem. Nu poți construi aceeași expoziție indiferent de arhitectura în care urmează să fie prezentată. Dacă avem la dispoziție un spațiu foarte amplu, cum este Sala „Brâncuși”, sau spațiile expoziționale de la Biblioteca Națională, posibilitățile curatoriale se schimbă considerabil. La Biblioteca Națională, de exemplu, există mai multe săli și suprafețe foarte generoase, iar o expoziție de asemenea dimensiuni trebuie gândită în raport cu întregul traseu.
Florentin Streche: Cum a influențat dimensiunea spațiului de la Sala „Brâncuși” construcția expozițiilor?
Daniel Crăciun: Din păcate, spațiul Sălii „Brâncuși” de la Camera Deputaților s-a restrâns în timp, după reamenajarea centrului de conferințe. O parte a fost destinată acestuia și circuitului turiștilor care vizitează Palatul Parlamentului. Chiar și în aceste condiții, rămâne un spațiu expozițional impresionant, unul dintre cele mai mari din România. În perioada în care dispuneam de întreaga suprafață, o expoziție „Soleil de l’Est” putea reuni practic întregul portofoliu asociației. Teoretic, puteau fi prezentate peste o sută de lucrări semnate de o sută de artiști. Desigur, componența acestui portofoliu s-a modificat de-a lungul anilor. Cu unii artiști colaborarea a încetat, fie pentru că s-au stins din viață, fie pentru că au ales ei înșiși să nu mai participe la proiectele asociației. În 2017, îmi amintesc, am avut acolo probabil unul dintre cele mai ample Saloane: aproximativ 120 de lucrări semnate de aproape 100 de artiști. Era deja a treia mea colaborare cu Asociația „Soleil de l’Est”. Din echipa curatorială mai făceau parte Valentin Tănase, Marian Condruz – care, din păcate, între timp s-a stins – și apoi Victor Dima. Pregătirea acelei expoziții ne-a luat patru-cinci zile. Nu era vorba doar despre simpla panotare, ci despre gândirea întregii expoziții în spațiu. Trebuiau primite și ordonate foarte multe lucrări, iar artiștii nu le puteau aduce, cu toții, în aceeași zi. A trebuit, prin urmare, să construim progresiv traseul expozițional. Iar Sala „Brâncuși” este considerabil mai mare decât spațiul în care ne aflăm acum, la Academia Română. Am încercat să construim zone în funcție de afinitățile stilistice. Îmi amintesc că exista un perete dedicat lucrărilor cu filiații cubiste, altul celor impresioniste, alte zone pentru pictura realistă și așa mai departe. Arhitectura spațiului, cu numeroșii săi pereți, ne permitea asemenea delimitări. După 2019, odată cu restrângerea spațiului Sălii „Brâncuși”, nu am mai putut lucra în aceeași formulă. Când suprafața devine mai mică, trebuie să găsești alte soluții curatoriale. Și aici, la Academia Română, am încercat să păstrăm anumite nuclee stilistice, fără ca delimitările să devină rigide.
Florentin Streche: Cu alte cuvinte, actuala expoziție nu este dispusă aleatoriu. Există un traseu interior, chiar dacă acesta nu este declarat explicit.
Daniel Crăciun: Sigur. Putem urmări, de exemplu, anumite lucrări de grafică sau tehnică mixtă și putem crea între ele corespondențe. În alte situații, apropierea nu mai este determinată atât de stil sau de tehnică, cât de raporturile vizuale dintre lucrări. Aș vorbi chiar despre anumite asocieri cromatice. Două lucrări pot aparține unor formule stilistice diferite și totuși să comunice foarte bine prin culoare. În alte zone predomină figurativul, iar cromatismul devine elementul care leagă lucrările între ele. Apoi intervine abstractul sau o formulă figurativă ori semifigurativă, cum întâlnim, de exemplu, la Valeriu Șușnea. Prin urmare, panotarea presupune permanent asemenea negocieri: stil, cromatică, tehnică, dimensiunea lucrării și raportul ei cu ceea ce se află în imediata apropiere.
Florentin Streche: Intervine aici și problema lucrărilor artiștilor care nu mai sunt în viață. Prezența lor trebuie integrată într-un discurs contemporan al Salonului.
Daniel Crăciun: Da, cum spuneam mai devreme, avem și colegi care s-au stins din viață, iar lucrările lor sunt prezentate uneori pe șevalete. Această soluție produce o anumită diferențiere în spațiu și permite integrarea lor în ansamblu fără să pierdem caracterul particular al prezenței lor. Există apoi și diferențe importante de format. Unii artiști lucrează inclusiv în petit format, aproape miniatural, alături de dimensiunile obișnuite. În rezidențele de creație au existat artiști care au realizat lucrări foarte diferite ca scară, de la miniaturi până la formate considerabil mai mari. Și această alternanță trebuie rezolvată curatorial.
De pildă, aceasta este o zonă predominant figurativă, mai tradițională, cu o sensibilitate românească. Există, firește, și excepții: unele lucrări se îndreaptă către oniric, altele capătă accente suprarealiste. Tocmai aceste mici rupturi împiedică traseul să devină previzibil. Îl avem aici, de exemplu, pe Cornel Drăgan-Târgoviște, iar alături este Victoria Țăroi, artista din Brașov,care coordonează un proiect important la Brașov, Bienala Albastră, ajunsă deja la a treia ediție. Este un alt exemplu de artist care se înscrie într-o anumită generație și care are, în același timp, propriul parcurs expozițional. Iar aici îl avem pe Mihai Moldovan, un artist care s-a făcut cunoscut relativ târziu, dar care lucrează și pictură. De altfel, expune și în această perioadă într-o altă expoziție de grup.
Continuăm cu Vasile Diviza, originar din Basarabia și cu o formulă plastică interesantă, cu o componentă expresionistă. În creația lui există și o zonă foarte figurativă, în timp ce aici se îndreaptă mai degrabă spre abstract și decorativ. Este unul dintre artiștii care pot veni de la o expoziție la alta cu lucrări surprinzător de diferite. Îl avem apoi pe maestrul Corneliu Vasilescu, care s-a stins din viață în urmă cu aproximativ doi ani. Era originar din Bârlad și există acolo un spațiu muzeal dedicat creației sale, o casă memorială, dacă putem spune astfel, la constituirea căreia s-a implicat el însuși încă din timpul vieții. Iar aici putem observa o secvență mai apropiată de abstract.
În cazul lui Marian Condruz exista această dualitate: putea merge spre abstract, deși o mare parte a temelor sale rămâneau figurative. Lucian Liciu era un figurativ aflat undeva între ludic și contestatar. Este o direcție care apare uneori și în lucrările mele. A realizat, de exemplu, o serie de compoziții cu o dimensiune parodică, uneori aproape sinistră, pornind de la pandemie și de la restricțiile din acea perioadă, apoi de la război. Aș include aceste lucrări într-un registru social-politic. Ceea ce mi se pare interesant la creația lui este această formulă foarte particulară, cu o influență a neoprimitivismului, combinată cu elemente care pot trimite și către arta naiva La fel gasim tendinta si in lucrări de Laurentiu Dimisca Este o formulă hibridă. Au existat, de altfel, și saloane consacrate zonei de art singulier, apropiată de ceea ce americanii numesc outsider art. Au fost inițiative care au contribuit la afirmarea și încurajarea acestui tip de expresie artistică. Unele ediții au fost organizate inclusiv în Franța, nu numai în România.
Urmează Ilie Boca, un artist foarte cunoscut, unul dintre veteranii scenei artistice de la Bacău. Și în creația lui putem identifica influențe ale neoprimitivismului și neoexpresionismului european. Apoi Petru Veliciu, un artist în a cărui creație se întâlnesc oniricul și suprarealismul. A plecat din România în perioada Revoluției și s-a stabilit în Franța, unde este foarte bine integrat în mediul artistic. Recent a avut la Paris o expoziție în care a prezentat lucrări de dimensiuni foarte mari, unele de aproximativ trei pe doi metri, realizate în aceeași direcție. La o asemenea scară, însă, le percepeai cu totul diferit. Impactul devenea mult mai puternic. Vasile Tolan, de exemplu, se înscrie în această zonă a abstractului gestural si in cel expresionist atât generațional, cât și, într-o anumită măsură, stilistic. În cazul lui putem vorbi despre o apropiere de postgestualism, cu ecouri ale postabstracționismului american. Aici, de exemplu, avem o tehnică mixtă, desen și pictură. Iar aceasta este Mirela Iordache, o colegă aflată, să spunem, la mijlocul carierei. Este și profesoară la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”.
Florentin Streche: Avem, așadar, foarte multe orientări reunite în același Salon.
Daniel Crăciun: Da. Și chiar în acest spațiu am încercat să le integrăm într-un ansamblu coerent, deși aici există o libertate ceva mai mare în alternarea lucrărilor decât în alte Saloane pe care le-am organizat.
Florentin Streche: Aș încheia cu perspectiva privitorului. După toată această muncă de selecție și construcție curatorială, ce efect vă doriți să producă expoziția asupra celui care o vizitează? Dincolo, evident, de posibilitatea vânzării unei lucrări, ce ar trebui să rămână după întâlnirea cu „Soleil de l’Est”?
Daniel Crăciun: Totul pornește de la calitatea expoziției și, în primul rând, de la calitatea lucrărilor. Panotarea diferă de la o ediție la alta și poate schimba considerabil percepția ansamblului, dar selecția lucrărilor rămâne esențială. De aceea, nu lăsăm întotdeauna alegerea exclusiv în seama artistului. Îi spunem: „Alege și o lucrare dintre cele mai bune, o lucrare de top.” Se întâmplă uneori ca un artist să trimită o piesă mai puțin reprezentativă, poate pentru că aceea îi este la îndemână în momentul respectiv sau pur și simplu pentru a răspunde invitației.
Pentru mine, unul dintre efectele importante ale Salonului rămâne diversitatea, dar aceasta trebuie pusă în valoare prin relația cu arhitectura spațiului. De fiecare dată alegem sau primim un alt spațiu, iar expoziția trebuie regândită în funcție de el. Tocmai de aceea expozițiile acestea nu sunt monotone. Încercăm ca, prin panotare, ritm și alternanța lucrărilor, fiecare ediție să dobândească o fizionomie proprie și să ofere privitorului impresia unei întâlniri noi.
