Iosefina Schirger își așază textele ca pe o balanță incomodă, cu două talere care nu vor să se echilibreze. În stânga, poemul propriu-zis, cu elanuri de mitologie populară și cosmologie domestică, în dreapta, caricatura cititorului care repetă până la saturație „Sunt fericit!”, parodie a unei fericiri de carton, golită de conținut. Între cele două există o ruptură intenționată: autorul se ia în serios, cititorul nu există decât ca ecou vulgar, stereotipic, incapabil să înțeleagă sau să ducă mai departe sensul. „Colecția de zmeie” e un titlu care ascunde dublul joc al limbii. Zmeul e în același timp demonul basmului și jucăria aerului. Să colecționezi zmei înseamnă să aduni dușmani invizibili, să le dai nume și contur, dar și să recuperezi copilăria, jocul, iluzia de înălțare. Poemul glisează între aceste înțelesuri, dar nu reușește întotdeauna să le țină împreună. Când vocea lirică își declară puterea de a „opri stelele în cădere”, apare patosul romantic, când întreabă „Dacă din frunze am face un cor?”, reintră în naivitate programată.
Uneori se simte tensiunea vie a metaforei, alteori doar schema ei. Versul liber lasă loc de respirație, dar se sprijină prea mult pe rime întâmplătoare – „sens/vers/mers” – care par să facă glume mecanice, nu muzică. Întrebările retorice au rolul de a zgudui cititorul, însă în lipsa unui contrapunct real, ele rămân suspendate, apeluri într-un vid. În schimb, imaginea zidului „dărâmat dintr-o privire” sau chemarea de a te lupta cu zmeii „pe limba lor” au forța autentică a unor formule memorabile.
Aici se simte adevărata poezie: în contactul direct dintre simbol și realitate, dintre metaforă și verdict. Partea dreaptă, adresată cititorului „inexistent”, este un pamflet pur. Repetiția obsesivă a „Sunt fericit!” este intenționat iritantă. E vocea cititorului superficial, redus la sloganuri, incapabil să formuleze o idee. Parodia e eficientă la prima lovitură, dar se epuizează repede; după câteva reluări devine previzibilă, mecanică. În loc să înfățișeze varietatea lipsei de profunzime, textul preferă să sune ca un refren de rețea socială. Intenția e clară, execuția–prea insistentă.
Dincolo de aceste ezitări, rămâne însă o idee limpede: poezia trebuie să fie act de confruntare. „Pe zmei nu îi poți ocoli… trebuie să te lupți cu ei.” Această axiomă, chiar dacă spusă didactic, dă miezul întregului exercițiu. Poetul își asumă lupta cu imaginarul gol, cu clișeul, cu cititorul leneș. Dar uneori se lasă prins în capcana propriei retorici, pierzându-și forța exact acolo unde ar trebui să o conserve. Rezultatul este un diptic neliniștitor: pe de o parte, un poet care caută să-și definească rostul și să arate că poezia încă poate opri stelele; pe de altă parte, un cititor caricaturizat, redus la un singur refren. Între ei se întinde distanța amară a literaturii de azi: vocea care vrea să înfrunte zmeii și publicul care nu mai știe decât să repete lozinci. În această tensiune se află adevărul textului – nu în frumusețea netedă, ci în fisura lui neiertătoare.
Dr. Christian W. Schenk,
Medic, poet, eseist, traducător, german de origine brașoveană,
membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences
and Humanities, membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului
30.10.2025
