Sunt date din calendar care trec neobservate. Și sunt date care ne oferă un motiv să ne întoarcem pentru câteva clipe spre istorie și să ne întrebăm cine am fost, ce am moștenit și ce alegem să ducem mai departe.
2 septembrie ne oferă un asemenea prilej.
În anul 1442, într-o perioadă în care expansiunea otomană reprezenta una dintre marile amenințări pentru această parte a Europei, numele lui Iancu de Hunedoara se impunea tot mai puternic în istoria continentului.
Campaniile sale din acel an, purtate împotriva forțelor otomane care pătrunseseră în Transilvania și Țara Românească, aveau să confirme calitățile unui conducător militar care va deveni una dintre marile personalități ale secolului al XV-lea.
Pentru noi, însă, istoria lui Iancu de Hunedoara poate însemna astăzi mai mult decât enumerarea unor bătălii și a unor ani într-un manual.
Poate fi o lecție despre curaj, responsabilitate, identitate și memorie.
Un om al unei epoci în care Europa se schimba
Iancu de Hunedoara a trăit într-o Europă complicată, împărțită de interese politice și confruntată cu avansul Imperiului Otoman.
În 1442, după luptele purtate în Transilvania, Iancu a continuat confruntarea cu armatele otomane și la sud de Carpați. Victoria obținută în campania din Țara Românească avea să-i consolideze reputația de comandant.
Dar momentul pentru care numele său avea să rămână în memoria europeană va veni mai târziu.
În 1456, la Belgrad, armata condusă de Iancu de Hunedoara a reușit să oprească forțele sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.
Victoria a avut o asemenea importanță pentru Europa vremii, încât memoria ei a traversat secolele.
Iancu de Hunedoara a murit la scurt timp după victoria de la Belgrad, la 11 august 1456, răpus de ciumă.
În 2026 se împlinesc 570 de ani de la victoria de la Belgrad și 570 de ani de la moartea sa, iar România a declarat oficial anul 2026 drept „Anul Iancu de Hunedoara”.
Este, așadar, un moment cu atât mai potrivit pentru a vorbi despre el.
Istoria nu înseamnă doar trecut
De ce ar trebui însă să ne intereseze, în 2026, o bătălie care a avut loc acum aproape șase secole?
Pentru că istoria unui popor nu este doar o colecție de date.
Istoria este memorie.
Iar memoria contribuie la identitate.
Știm cine suntem și pentru că știm cine au fost cei dinaintea noastră, prin ce au trecut, ce au construit, ce au apărat, unde au greșit și ce au lăsat generațiilor următoare.
A ne cunoaște istoria nu înseamnă să credem că trecutul nostru a fost perfect și nici să transformăm personalitățile istorice în personaje fără slăbiciuni.
Înseamnă să încercăm să înțelegem epoca în care au trăit și rolul pe care l-au avut.
Iar Iancu de Hunedoara este una dintre acele personalități a căror importanță depășește granițele unei singure istorii naționale.
Moștenirea lui aparține deopotrivă istoriei Transilvaniei, Regatului Ungariei și istoriei Europei Centrale și de Sud-Est.
Tocmai această complexitate îl face cu atât mai interesant pentru generațiile de astăzi.
Pentru românii din diaspora, memoria are o altă greutate
Pentru cei care trăim în afara României, întrebarea identității apare poate mai des decât ne imaginăm.
Copiii noștri cresc în Germania, Italia, Spania, Franța, Austria sau în alte țări. Merg la școală acolo, vorbesc limba țării în care trăiesc și își construiesc viitorul în societățile în care s-au născut sau în care au venit împreună cu părinții lor.
Și este firesc să fie așa.
Integrarea este importantă.
Dar integrarea nu trebuie să însemne uitare.
Un copil poate vorbi perfect germana și, în același timp, să cunoască limba română.
Poate învăța istoria Germaniei și, în același timp, să știe cine au fost Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncuși, George Enescu sau Regina Maria.
Poate avea prieteni din zeci de culturi și, în același timp, să știe de unde provin părinții și bunicii lui.
Identitățile nu trebuie să se excludă. Ele se pot completa.
O fotografie, o poveste, o întrebare
Păstrarea identității nu se face numai prin discursuri solemne și ceremonii.
Uneori începe foarte simplu.
Cu o poveste spusă copilului.
Cu o carte în limba română.
Cu o vizită la un muzeu atunci când mergem în vacanță în România.
Cu o fotografie a Castelului Corvinilor și întrebarea: „Știi cine a trăit aici?”
Cu o discuție la masa de seară despre o personalitate istorică.
Sau pur și simplu cu un copil care întreabă:
„Cine a fost Iancu de Hunedoara?”
Iar noi avem răbdarea să-i răspundem.
Așa se transmite memoria.
Nu prin obligație, ci prin curiozitate.
Nu prin lecții recitate mecanic, ci prin povești care îi fac pe cei tineri să dorească să afle mai mult.
Istoria ne poate uni fără să ne despartă de ceilalți
A-ți iubi cultura nu înseamnă să disprețuiești cultura altuia.
A fi mândru de lucrurile valoroase din istoria ta nu presupune să consideri că istoria altora valorează mai puțin.
Dimpotrivă.
Un om care își cunoaște rădăcinile poate înțelege mai ușor cât de importante sunt rădăcinile și pentru ceilalți.
Acest lucru este cu atât mai important în diaspora, unde într-o singură clasă, într-un singur cartier sau într-un singur loc de muncă se pot întâlni zeci de limbi, culturi și istorii.
Putem fi români și europeni.
Putem respecta țara în care trăim fără să uităm țara din care venim.
Putem construi aici și păstra ceva din „acasă”.
Ce ne poate spune Iancu de Hunedoara astăzi?
La aproape șase secole distanță, lumea în care trăim nu mai seamănă cu cea a lui Iancu de Hunedoara.
Și totuși, anumite valori rămân ușor de recunoscut.
Curajul. Perseverența. Responsabilitatea. Capacitatea de a continua atunci când împrejurările sunt dificile.
Curajul zilelor noastre nu se mai măsoară, pentru cei mai mulți dintre noi, pe câmpul de luptă.
Poate însemna curajul de a începe o viață într-o altă țară.
Curajul de a o lua de la zero.
Curajul de a învăța o limbă nouă la 30, 40 sau 50 de ani.
Curajul de a munci, de a crește copii între două culturi și de a construi o comunitate.
Curajul de a nu renunța la ceea ce ești, dar și de a avea suficientă deschidere pentru a deveni parte din societatea în care trăiești.
Să nu lăsăm istoria doar în manuale
De aceea, 2 septembrie poate fi mai mult decât o filă de calendar.
Poate fi un motiv să vorbim cu copiii noștri despre istorie.
Să le spunem că înaintea noastră au existat generații care au construit, au luptat, au greșit, au învățat, au pierdut și au luat-o de la capăt.
Să le spunem că România nu este doar locul unde mergem în concediu sau unde locuiesc bunicii.
Este și o limbă.
O cultură.
O istorie.
O memorie.
Iar toate acestea pot fi purtate cu noi oriunde am trăi în lume.
În Anul Iancu de Hunedoara 2026, poate că unul dintre cele mai frumoase omagii pe care i le putem aduce nu este doar să ne amintim de victoriile sale.
Este să facem în așa fel încât generația care vine după noi să știe cine a fost.
Pentru că o comunitate care își cunoaște trecutul își înțelege mai bine prezentul.
Iar atunci când memoria merge mai departe, istoria rămâne vie.
Willem-Alexander van Rees
