COMUNICAT DE PRESĂ

„Sanatoriul de Var” este titlul unui nou volum de poezie al autoarei Lidia Zadeh Petrescu.

Volumul a apărut la editura EIKON în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2026.

„Sanatoriul de Var” propune o incursiune într-un univers poetic în care memoria, fragilitatea, iubirea, singurătatea și speranța se întâlnesc într-un discurs liric contemporan.

Volumul explorează, prin imagini expresive cu o voce autentică, spațiile interioare ale ființei, transformând vulnerabilitatea într-o formă de rezistență și de recuperare prin poezie.

Poeziile se adresează cititorilor interesați de poezia contemporană și de explorarea sensibilă a condiției umane, oferind texte care îmbină reflecția, emoția și expresivitatea imaginii poetice.

De menționat este faptul că în carte sunt 170 de poeme dintre care o parte sunt scrise în vers liber.

Lansarea la Bookfest 2026 reprezintă un moment important în parcursul literar al autoarei și o nouă apariție editorială în catalogul editurii EIKON sub lupa atentă a directorului Valentin Ajder, confirmând preocuparea editurii pentru promovarea literaturii române contemporane.

Câteva cuvinte despre autoare:

Lidia Zadeh Petrescu este poetă contemporană, autoare a mai multor volume de versuri. 

CONSECINȚE 2023 editura EIKON 

(premiul pentru debut Tudor Arghezi 2024)

INTUIȚII 2023 editura EIKON 

(nominalizat la premiul M Eminescu -Botoșani 2024)

AROGANȚE 2024 editura EIKON 

(premiul M Eminescu la festivalul de literatură Tg Jiu)

A CAPPELLA 2024 editura EIKON 

SOTTO-VOCE 2025 editura EIKON 

OPPUS 2025 editura EIKON 

SANATORIUL de VAR 2026 editura EIKON 

Poezia sa se remarcă prin profunzime confesivă, imagistică expresivă și o sensibilitate aparte, abordând teme precum memoria, iubirea, identitatea, fragilitatea existenței și speranța.

Pentru informații suplimentare privind volumul și evenimentele dedicate lansării, puteți contacta editura EIKON sau autoarea prin canalele oficiale de comunicare.

ECHILIBRUL PRECAR

funcționez ca un mecanism

care amână revizia tehnică

nu din prudență

ci din experiență

ideile se așază una lângă alta

fără să se atingă

între ele rămâne un spațiu

prin care poezia respiră

cu dificultate

am învățat să nu spun tot

excesul de adevăr

duce la forme psihotice instabile

cuvintele nu mă trădează

dar nici nu mă apără

în procesul lucidității

ceea ce numesc eu luciditate

este de fapt un refuz constant

de a confunda

minciuna cu adevărul

rămân aici, printre cuvinte

în acest echilibru precar

din care gândul nu izbucnește

dar nici nu tace

REFLEXIA

oglinda mă privește prima

eu ajung întotdeauna mai târziu

chipul din ea

pare scos dintr-un sertar cu lucruri uitate

mirosind a rânced

și a dimineață friguroasă

încerc să zâmbesc

dar chipul din oglindă nu mă urmează

între noi stă

reflexia ca un verdict

în spatele meu

camera se micșorează

pereții respiră încet

ca niște plămâni obosiți

oglinda nu clipește

doar tace

ea știe

unde am ascuns frica

și unde am îngropat cuvintele

care trebuiau spuse

ca să mă salveze

ORAȘUL AMPUTAT

istoria a fost scoasă la licitație

cu tot cu petele ei de sânge

și cu pierderile inconsecvente de memorie

lumea stă pe un scaun electric

așteptând să îi fie confirmată

ora decesului

eroii sunt mutați în depozit

printre dosare prăfuite nesoluționate

poeții vor fi și ei mutați disciplinar

într-un subsol cu igrasie, fără ecou

pentru că nu au plătit impozit pe metafore

bisericile au primit ordin

să reducă miracolul la jumătate

și prețul la lumânările care ard

cu flacără de avarie

tu încă exiști ca o notă de subsol

în tratatul despre înfrângere

dar respiri pe datorie într-o lume

care taxează până și aerul

și dacă vine sfârșitul

rugați-l să ia bon de ordine

apocalipsa începe

la ghișeul nouă

POEMUL de SUB PIELE

cuvintele intră în sângele meu

ca un ac lung de spital

căruia îi simt metalul

sub pielea dimineții

poezia nu mai strigă în gura mare

ea abia mai șoptește afazic

ca un aparat bruiat

silabele au fost spălate

de sânge și de memorie

până au rămas albe

ca niște bandaje uitate

poeții sunt trimiși

într-un salon fără ferestre

unde metafora

este tratată ca febră

cu o răbdare clinică

iar eu

port în minte

un azil de cuvinte

care se leagănă încet

între viață

și diagnostic

SIMPTOMATOLOGIA

nebunia începe politicos

cu o cană spălată până la decolorare

cu o masă ștearsă de zece ori

până când lemnul își pierde memoria

eu zâmbesc

și asta îi liniștește pe cei din jurul meu

nebunii trebuie să pară curați

altfel îi sperie pe ceilalți din salon

gândurile mele mușcă din pereți

sunt rozătoare elegante

îmbrăcate în rochii de duminică

dar pe dedesubt au dinți de fier

mereu mi se spune

respiră, numără până la zece, ai răbdare

dar zecele e o cameră închisă

în care am murit deja

nebunia mea nu sparge farfurii

ea spală, spală, spală

până nu mai rămâne nimic din mine

în afară de ordine

AUTOPSIA unui DIAGNOSTIC

mi-au deschis sufletul

cu un singur cuvânt

tulburare poetică

au scos visele

le-au cântărit

le-au declarat nefuncționale

Iinima mea n-a fost găsită

se pare că era

prea sensibilă pentru această epocă

sufletul a fost declarat

neconform cu normele sanitare

nebunia (au spus)

că este o eroare genetică

dar acesta

este doar adevărul

fără piele

iar adevărul

când respiră liber

arată întotdeauna

ca un pericol

public

PROTOCOL DE SUPRAVIEȚUIRE

dimineața îmi verifică pulsul

apoi mă lasă să respir

din milă

asistentele îmi vorbesc

cu vocile lor de plastic

ca unui obiect fragil

care trebuie protejat

mama vine zilnic

îmbrăcată în normalitate

să îmi aducă

ordine

încredere

și un zâmbet curajos

așa îmi spune

că sunt bine

ca și cum binele

ar fi o poziție verticală

dar eu

sunt încă aici

pentru că moartea

a cerut acte suplimentare

și am completat

formularele greșit

așa supraviețuiesc

nu din speranță

ci dintr-o eroare de fabricație

care nu a fost încă

detectată

AUTODIAGNOSTIC

dimineața

mă găsește ca pe un obiect uitat

în sertarul cu lucruri fragile

îmi verific gândurile

ca pe niște termometre sparte

dar fiecare arată

o altă temperatură

în oglindă

chipul meu stă nemișcat

ca o mască pudrată cu praf de var

care părea că a uitat

cine o purta și de când

cuvintele

la fel de albe

seamănă cu niște infirmiere tăcute

uneori cred

că inima mea nu bate

ci doar repetă

o eroare de sistem

iar viitorul așteaptă

la capătul coridorului

cu neoanele aprinse

ca intr-o sală de operație

aici se va decide

dacă această viață

a fost o vindecare

sau doar

un experiment

AERUL ALB

dimineața intră în cameră

ca o lamă sterilă

care îmi amintește de razele soarelui

pereții sunt atât de albi

încât gândurile mele

se văd pe tencuială

ca niște insecte arse de lumină

inima nu mai bate

ea doar semnalizează

ca un aparat defect

îmi număr respirațiile

ca pe niște monede rămase

după o viață cheltuită

și știu

că undeva în mine

o altă femeie

se ridică din cenușă

cu ochii deschiși

ca două ferestre sparte

spre o dimineață

care nu iartă

pe nimeni