Zalina Gabriela Neagu, bibliograf
Biblioteca Academiei Române
„Cronica Moldovei” este o revistă de cultură generală, ce a promovat tinerii și oamenii de marcă consacrați scrisului, valorile perene ale neamului nostru și tradiția literară autentică. Este una din fascinantele și vechile publicații, asupra căreia s-a așezat colbul timpului, ce acoperă știri și evenimente regionale și reprezintă până în vremea noastră, o sursă de lumină în peisajul mediatic românesc.
La începutul sec. XX, Bârladul un municipiu străvechi al Vasluiului, atestat documentar în anul 1408, concura din punct de vedere publicistic, cu marile orașe ale țării și juca un rol primordial în dezvoltarea socială, culturală și economică a zonei. El este cunoscut, de altfel, și ca locul natal al unor personalități de excepție, din diferite domenii de activitate, de ex. Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care a realizat Unirea Principatelor Române, George Emil Palade, laureat al premiului Nobel pentru medicină și fiziologie, Vasile Pârvan, arheolog și istoric de seamă, Nicolae Tonitza, pictor de renume ș.a.
La Bârlad, pe la 1915 „se tipăreau 5 ziare săptămânale și 3 reviste (la o populație de doar 24.000 de locuitori) aveau loc șezători literare, organizate de către Societatea scriitorilor”, din rândul cărora amintim pe: Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, George Topîrceanu ș.a., întreținându-se, astfel, o intensă atmosferă culturală. („Însemnări”. În: Cronica Moldovei, nr. 1 1915, p. 11). Faptele amintite au determinat 3 tineri visători din Bârlad (George Tutoveanu, Tudor Pamfile și Toma Chiricuță) într-o zi de mai, când rozele înfloresc, iar cireșele se coc, să înființeze „Academia bârlădeană”, a cărei țintă era cultivarea unei literaturi, care să fie izvorâtă din profunzimea sufletului românesc, precum și înfăptuirea unității sufletești a românilor, înaintea unirii lor politice. În acest context a răsărit, în arealul publicistic „Cronica Moldovei”.
Într-una din rubricile de „Însemnări” ale inițiatorului publicației, Alexandru Ştefănescu (în nr. 2 din aprilie 1915, p. 30–31) este descrisă, o polemică cu poetul Tudor Arghezi, ce era supărat de alegerea acestui titlu de „Cronica Moldovei”. Profesorul Ștefănescu dă următorul răspuns: „titlul modest ce l-am adoptat n-a mai aparţinut, decât doar cronicarilor, răposaţi întru Domnul, care până acum, cel puţin, n-au ridicat nici un protest de sub lespedele lor funerare.
Încotro? Litera şi aranjamentul unei reviste este în funcţie de simţul artistic al culegătorului, formatul nostru prea banal, ultra banal spre a mai putea fi originalizat, iar preţul de 20 bani, cu care desfacem foaia şi eu şi dl Arghezi, îl socotesc prea modest şi concurenţa pe acest teren [moderată].
Dl Arghezi ştie însă, că până în 1907 apărea în Bucureşti un ziar care din întâmplare se numea tot „Cronica”. Ziarul a murit e drept, dar proprietarul trăieşte şi nu ştiu dacă dl Arghezi putea invoca chestiunea de titlu sau simpla şi banala prescripţie, atunci când a făcut să apară a sa „Cronică”?
Atunci…imitator vulgar şi banal, părăsit al unui titlu… etc.?
Le restitui dlui Arghezi, aceste gentile aprecieri şi-l rog să creadă că publicul cititor discutând despre calitatea mărfurilor de sub firma Arghezi şi Galaction, le consideră totuşi neîndestulătoare pentru un dejun literar.
Cât despre tendinţa dlui Arghezi de a-şi blazona numele, îl rog să citească cele ce-a scris cu altă ocazie, asupra aceleiaşi chestiuni”. (Ibidem, p. 31).
În ceea ce privește ideile program ale revistei, acestea au apărut în mintea și sufletul fondatorului Alexandru Ştefănescu, ca urmare a unei plimbări petrecută pe un pod, „peste apele Bârladului, în primăvara anului 1915”. (în nr. 1 din 1915, p. 2)
Într-un fragment de „Cronică” sunt notate câteva din ideile program: „N-avem cu noi forme și îndreptări, n-avem nici idei program. Energii împrăștiate, suflete chinuite de setea de lumină și frumos s-au adunat aici, în jurul revistei, fiecare cu un gând bun, cu o intenție frumoasă. Aici a încolțit întâi, ideea de unitate națională, de aici au ieșit cete vestite de pedestrași, hatmani și vornici, în pământul acesta dorm oșteni de-ai lui Ștefan și Ioan cel Cumplit și șanțuri și movile de pământ și cruci și poduri din întreg ținutul sunt mărturii ale gloriei apuse”. (Ibidem p. 2–3).
La împlinirea unui an de la apariţie, la rubrica „Însemnări” (în nr. 10/12 din 1916, p. 206), redacţia de la „Cronica Moldovei” vine cu noi precizări: „Religia noastră va fi ca şi până astăzi: religia unei iubiri sincere pentru pământul nostru bun, ne vom închina înţelepţilor lui şi vom aşeza la locul cuvenit, pe toţi acei, care se lăfăiesc în largul favoritismului neruşinat, pe snobi şi pe virtuoşii tuturor duplicităţilor.” Aceste frumoase idei, rezumă jertfele predecesorilor pentru adevăr, dreptate, bine şi frumos. De asemenea, grupul redacțional, dorește ca această publicație să fie independentă. În acest sens, se afirma: „Suntem împotriva programelor, a bisericuţelor, vrem să fim independenţi”, dorim să se deschidă uşile „anonimilor inteligenţi, nealteraţi de mocneala cafenelei sau de îngâmfarea suficienţei”. (Ibidem).
Revista de cultură generală „Cronica Moldovei” a apărut la Bârlad, în martie – aprilie 1915, apoi s-a tipărit la București, în perioadele: mai 1915 – iunie 1916 şi noiembrie 1918 – 15 aprilie 1919. Pe parcurs, în iunie 1916 i se modifică titlul în „Revista critică”, iar, din noiembrie 1918, primește un nume nou, „Cartea vremii”.
Publicația a avut ca fondator și prim-director pe Alexandru Ștefănescu (martie 1915 – iunie 1916), fiind urmat de Alexandru Ștefanopol (noiembrie 1918 – 15 aprilie 1919).
Cu o mama virtuoasă, sărac de la o vârstă fragedă, Alexandru Ştefănescu a avut o viaţă tumultuoasă, existenţa sa fiind o luptă necontenită pentru supravieţuire. Aceasta ar putea fi rezumată astfel: muncă până la epuizare, plăcerea în aprofundarea cărţilor şi a altor lucruri folositoare, seriozitate.
Aurel Savela, unul dintre prietenii săi de suflet și secretarul de redacţie al „Cronicii Moldovei” îi face o descriere minunată acestuia: „Alexandru Ştefănescu a făcut liceul când la Bârlad, când prin Tulcea, Ploieşti, Bucureşti, ziua muncind pentru alţii, noaptea citind pentru dânsul. Odată, amărât de lipsuri, obosit şi bolnav, era să plece în largul lumii, ca om de serviciu pe un vagon englezesc. Mama aceea bună l-a ajuns din urmă, l-a întors din cale, i-a dat ultimii bani şi i-a insuflat din nou speranţe. Câte zile nu a îndurat el foamea şi toate lipsurile, în câte nopţi nu şi-a odihnit oasele chinuite, pe băncile din grădinile publice, ori şi-a căutat adăpostul, ciocănind pe la uşile cunoscuţilor, purtând cu el un singur bagaj, vraful de cărţişoare! Citise mult. La 17 ani, cunoştea întreaga literatură franceză. Pe ciornele lui încărcate cu cifre şi formule, găseai întotdeauna notiţe din diverși autori și felurite comentarii. După ce-şi luă bacalaureatul, se prezentă la un examen pentru bursă, la „Facultatea de ştiinţe” din Bucureşti. Probleme, neodihnă şi lipsă de hrană: veni ziua de concurs. Examen strălucit, felicitări, prevederea unui viitor sublim, dar bursa era promisă încă înainte de publicarea concursului. Nedreptatea aceea l-a durut, dar nu l-a revoltat.” (Aurel Savela. „Croquiuri”. Bucureşti: Cartea Vremii, 1918, p. 132–134).
Urmă o altă perioadă de mici bucurii, dar şi de alte vicisitudini în viaţa sa. După o serie de pribegii ca suplinitor, a fost numit profesor de fizică și chimie la Liceul „Codreanu” din Bârlad. În climatul cultural al Academiei din acest oraş, editează aici „Cronica Moldovei”, ce își propunea să surprindă, principalele știri ale acestei regiuni moldoveneşti, oferind cititorilor săi o perspectivă profundă și nuanțată asupra noutăților, oamenilor și evenimentelor locale, naționale sau internaționale.
După ce semnează mai multe articole în ziarele şi revistele din capitală, numele său, în calitate de director al „Cronicii Moldovei” va apărea în introducerile fiecărui număr al publicației, dar și în alte materiale, pe diferite teme, în conținutul acesteia. În afară de paginile publicate aici, Alexandru Ştefănescu a mai lăsat şi alte lucrări inedite: piesele de teatru „Fiul pierdut” şi „Sacrificiul”, romanul neterminat „Floarea Gangelui” şi felurite texte, ce s-au publicate în diferite gazete: „Lumina şi viaţa”, „Ştiinţa şi teatrul”, „Curiozităţi ştiinţifice”, „Curs de merciologie” ş.a. (Ibidem, p. 138–139).
Agatha Grigorescu, viitoarea soţie a lui George Bacovia și colaboratoare la „Cronica Moldovei”, din vara anului 1916 la rubrica „Corespondenţe” dădea următoarea mărturie despre directorul Alexandru Ştefănescu: „deşi avea specialitate ştiinţifică, era la curent cu literatura, el însuşi fiind un distins literat. Scria articole de fond ale revistei cu talent, având o gândire bogată în idei şi logică strânsă în dezvoltatea şi prezentarea lor.” (Agatha Grigorescu-Bacovia. „Bacovia: poezie sau destin”. Bucureşti: Eminescu, 1972, p. 85). Era un om cu o solidă cultură şi cu un real talent.
Aurel Savela, prietenul său, subliniază într-un alt loc condiţiile vitrege de la „Cronica Moldovei”: „Aici, [Al. Ştefănescu] avea o retribuţie care nu-i ajungea nici pentru hrana pentru o lună, considerată pe cartelă de 7 lei şi 50 de bani, preţul cu care se ospăta pe atunci la restaurante. Înţelesese curând că gazetăria, aşa cum se face la noi, nu poate fi o carieră sigură şi independentă, ci mai degrabă, o îndeletnicire ruinătoare de viaţă, care îţi absoarbe întreaga personalitate şi spulberă cele mai alese flori ale sufletului. Într-o iarnă grozavă, părăsi Bucureştiul, fugi ca de o anatemă şi plecă la Iaşi, unde câştigă bursă la Universitate. Şi acolo, zile de alergare şi acolo, nopţi de veghere şi de trudă. Se bucură însă curând de înlesniri de trai, câştigă cu lecţiile, cu orele, iar profesorul Riegler îl angajă ca suplinitor. Greutățile vieţii trecură, veni răsplata. La examenele de licenţă de la fizică și chimie fusese clasificat cel dintâi, după cum, tot primul a fost ales şi la examenul pentru profesoratul secundar.” (Aurel Savela. Op. cit., p. 133–134).
Bolnav de tuberculoză, se stinge ca o făclie din această lume, într-o noapte de noiembrie 1917, la scurtă vreme după decesul soţiei, într-o odăiţă săracă şi în singurătate, la vârsta de numai „31 de ani”, lăsând în urmă un copilaş. (Ibidem, p. 135).
La „Cronica Moldovei” ca și colaboratori, întâlnim pe lângă autori mai puțin cunoscuți, nume consacrate ale literaturii și culturii naționale. Scriitorul Gala Galaction ce publică, romanul „Margo”, o captivantă frescă socială a epocii (în: nr. 1, 1918, p. 28–30, nr. 3, 1918, p. 44–46, nr. 4/5, 1919, p. 73–75, nr. 10, 1919, p. 160–162), modestul Perpesiciuss, cel care a scris cu mâna stângă, după ce pe dreapta a pierdut-o, luptând pentru ţară în Primul Război Mondial, cu valoroasele sale poezii „Meditaţie” (în nr. 3, 1918, p. 43), „Peisagiu progresiv” (în nr. 1, 1918, p. 30), Peisagiu (în nr. 4/5, 1919, p. 75), Demostene Botez cu un sonet „Parfum” (în nr. 6, 1915, p. 120), inspiratul și jovialul George Topîrceanu cu poezia „De bello…gallilico”, intitulată ulterior „Un duel” (în nr. 6, 1915, p. 113–114), ce prezintă sub masca a 2 cocoși, lupta a 2 bărbați pentru cucerirea inimii unei femei. Această ultimă poezie, este plină de frumuseţe şi umor şi abordează o serie de aspecte legate de condiția umană: „Eroii mei sunt doi cocoşi/ De rasă, pintenaţi, frumoşi/ Ca ofiţerii la paradă./ Doi cavaleri aristocraţi./ Dintr-o privire ofensaţi/ Încep duelul, fără spadă./ Au martori puii speriaţi./ Teren – o parte din ogradă,/ Dar, n-au motiv de sfadă,/ Căci nu se ştie-a cui e vina./ Misteru-nvăluie pricina –/ Deci: căutaţi găina…/ Din amândouă părţile/ Se-ncep ostilităţile./ Ei stau o clipă faţă-n faţă/ Cu ciocurile la pământ,/ Apoi, deodată-şi iau avânt/ Şi lupta-ncepe săltăreaţă:/ Sar deodată,/ Dau cu ciocul./ Cad alături,/ Schimbă locul./ Bat din aripi,/ Dau din ghiare./ Unul cade,/ Altul sare../ Iar s-atacă,/ Iar se pişcă../ Dar deodată, nu mai mişcă../ Faţă-n faţă, multă vreme,/ Stau aşa, ca două gheme/ Neclintite/ Şi zburlite,/ Până când, pe nesimţite,/ Unul, părăseşte sfada,/ Întorcându-se, cu coada../ Atunci ieşi de sub şopron/ Un filozof-clapon,/ Urât/ Ş-atâta de bătrân, încât/ A dat în mintea puilor../ El s-a oprit în faţa lor/ Cotcodăcind sonor:/ «Eu, dezaprob acest conflict./ E o ruşine, un delict/ Nedemn de vremi civilizate./ Dar aşteptăm un viitor,/ Când, mândri de chemarea lor,/ Cocoşii, nu se vor mai bate../ Voi vă certaţi pentr-o găină?/ Dar nu vedeţi? E curtea plină!/ Ba treceţi gardul la vecini,/ Că şi p-acolo sunt găini../ De ce vă puneţi gheara-n gât?/ Să lase unul cât de cât,/ Să dea şi celălalt ceva,/ Eu, cât de cât, socot c-o da!»”. (în nr. 6, 1915, p. 113–114).
Cel dintâi şi cel mai prolific scriitor al „Cronicii Moldovei” a fost Alexandru Ştefănescu, fondatorul şi primul-director al publicației.
Revista se deschide cu o „Cronică” (în nr. 1, 1915, p. 2–3) bogată în idei inspirate, sensibile și profunde. Alexandru Ştefănescu face referire în acest sens, la luna martie, luna războiului şi a primelor flori, sub egida căruia oamenii năzuiau la viaţă, vorbim de anul 1915: „anul ghioceilor, [care] ţi-e pătat cu stropi de sânge, [când] seninul zilelor tale dulci, e cuprins în chenar negru, (…) iar nopţile sunt nespus de multe lacrimi, în urma ta e un popor de morminte şi nenumărate vieţi înainte (…). Treci… Şi cu tine, afirmă autorul, trecem şi noi pragul vieţii, cu năzuinţe spre veşnicie, spre ideal (…). Acolo, în padurile de fagi, ne-om împleti noi visuri, scărpinându-ne în vârful armei, vom cânta doina uscându-ne obiectele la soare şi vom fi fericiţi să clădim România de mâine.” (Ibidem, p.2 şi în nr. 3, 1915, p. 39). Observăm o atmosferă sumbră a Primului Război Mondial, atitudinea antirăzboinică a autorului, dar şi speranţa într-o Românie măreață, cu un viitor luminos şi paşnic.
La rubrica sa de „Însemnări” (în nr. 1 din 1915, p. 11), printre altele este consemnată o „Şezătoare literară” organizată de „Societatea Scriitorilor”, în seara de 5 martie 1915, ce a avut un succes răsunător. Cu acest prilej au fost lecturate fragmente din creațiile lui Gala Galaction, George Topîrceanu, George Tutoveanu şi poetului bucovinean, Gheorghe Rotică.
În seara de 8 martie din 1915, p. 12, omul politic și diplomatul Nicolae Titulescu, în prezenţa „unui numeros şi select public, a ţinut o conferinţă despre eroism. În fraze de o eleganţă desăvârşită, într-o limbă expresivă”, colorată, „acest maestru al cuvântului”, a purtat auditoriul prin „vechile civilizaţii, pe câmpurile de luptă, fundamentându-şi tema eroismului pe conştiinţa desăvârşită a dreptăţii”, ce se doreşte a fi apărată, conferenţiarul ţinând sala încordată, „timp de o oră şi jumătate”. (Ibidem).
În nr. 2 din 1915, p. 18, al „Cronicii Moldovei” în articolul „Dezmeticiţi-vă”, profesorul Alexandru Ştefănescu face referire la „furtuna”, ce a provocat-o primul număr al publicaţiei, arătându-se statornic susţinător, o dată în plus, al crezului păcii. În viziunea sa: „războiul e doar negaţia omeniei însăşi, e distrugere, dezorganizare, sărăcie, durere, moarte.” (Ibidem).
Continuând ideile şi strecurând dorinţa de veacuri a Unirii tuturor românilor, autorul afirma în mod inspirat şi magistral în „Câteva rânduri” (în nr. 4 din 1915, p. 62–63): „poeţii care plângeau în versuri crinul strivit de automobil, visătorii care cântau zborul liber al rândunelelor au tăcut, frunţi, ce se trudeau să descopere lucruri noi pentru înlesnirea sau înfrumuseţarea vieţii umane privesc deziluzionate, cum totul se prăbuşeşte în fapte de arme şi se întreabă, cu ce se va alege umanitatea din aceste gânduri formidabile (…). Haos de ipoteze şi un vălmăşag de probleme se plămădesc numai din sânge, energii viguroase, cu anume destinaţii se întreţin şi se topesc acum în combinaţii războinice (…). Individul e o entitate, un automat şi n-are importanţă decât în formaţiuni de hoarde, care să poarte maşinile de ucis în lung şi-n lat peste tot pământul. Regatul României e încins de graniţe de foc, dincolo sunt cuprinderi şi vieţi din viaţa noastră.
Cine nu doreşte, cine n-ar lupta pentru o Românie a tuturor românilor?”
În articolul „După un an” (în nr. 5 din 1915, p. 86–88) elaborat la m-rea Neamţ, fondatorul publicaţiei face un bilanţ asupra efectelor distructive ale Primului Război Mondial şi îi elogiază pe patrioţii înflăcăraţi ai românilor în perioada expectativei: „S-a încheiat anul cu un bilanţ cutremurător, aproximativ 5 milioane de morţi seceraţi în floarea vârstei, care gândeau, sperau şi munceau pentru progres şi umanitate. Câtă durere, câtă jale, cât dezastru nu ascund aceste cifre, văduve şi orfani care plâng şi poate tot mai aşteaptă, mame cernite, care şi-au dat poate singura odraslă, o lume întreagă de nenorociri şi blesteme. Dacă s-ar aduna tot sângele eroilor şi toate lacrimile celor ce au rămas să-i plângă, nu ştim ce fluviu uriaş s-ar naşte. Desigur, celor morţi li se va cânta slavă în temple, li se vor ţine discursuri, iar celor rămaşi în doliu şi sărăcie li se vor da pensii şi câţiva franci pe lună, cu care să-şi potolească şi foamea şi durerea. Ca o supremă ironie, acest întreg carnagiu neronian se face în numele eternelor vorbe: dezrobire, libertate, progres. În mijlocul acestui dans macabru, Ţara Românească a stat cu arma la picior, conştientă adânc de ce înseamnă războiul. (…) Cuvine-se acum, la împlinirea unui an sângeros, să ne aducem cu duioşie aminte de figura înţeleptului rege Carol I, care în preajma celei mai mari vijelii a vremurilor, izbuti să scoată ţara la liman, din care cu încredere putem înfrunta totul”.
În nr. 6 din 1915, p. 110–112, Alexandru Ştefănescu în articolul „Şcolarilor mei” vorbeşte pe un ton optimist ca profesor luminat şi cu o bogată experienţă de viaţă adresându-le copiilor, sfaturi frumoase şi învăţături folositoare pentru existenţa lor: „Viaţa omenească e o întrecere de forţe, este numai energie. Moleşiţii curând se apleacă pe ruinele visurilor lor şi acolo încremenesc; omul normal, logic, ştie, poate să sufere şi să învingă. Cultivaţi energia, mintea voastră să fie ocupată cu înţelegerea şi dobândirea elementelor, care compun buna stare a existenţei. Credeţi-mă că şi virtuţile au ca scop utilitatea. Negreşit că în toate acţiunile voastre, trebuie respectată măsura, care să stabilească un echilibru perfect [cu celelalte profesii], care generează cultul suprem al vieţii”.
Un autor aparte, ce a publicat în paginile „Cronicii Moldovei” a fost poetul simbolist George Bacovia, cel mai consecvent, de altfel, colaborator al acesteia.
După ce obţine licenţa în Drept (în 1911), el se înscrie fără să profeseze la Baroul din Bacău. În acea epocă, avocatura cu practicile ei dubioase l-a dezgustat. A ales să rămână numai poet trăind, ani de-a rândul, în sărăcie şi lipsuri, solicitând adeseori o slujbă demnă de talentul său, dar, fără rezultat. Ca urmare a acestor condiții vitrege de trai, poetul este internat în anul 1914 în Sanatoriul de boli nervoase, fiind tratat de doctorul Mărgăritescu din Bucureşti.
Cea care avea să-l încurajeze şi să-i fie alături la bine şi la rău este Agatha Grigorescu, pe care o cunoaşte prin intermediul „Cronicii Moldovei”, ea fiind responsabilă de „Poșta redacției”, şi care ulterior, îi va deveni soţie.
În acest sens, ea mărturiseşte: „numele autorului îmi era cunoscut din 1913, când l-am întâlnit pe George Bacovia în paginile revistei „Flacăra”, cu poezia „Decor”, ce fusese pentru mine o revelaţie, şi de curând în paginile revistei „Cronica Moldovei”. (Agatha Grigorescu-Bacovia. Op. cit., p. 85).
În martie 1915 îl găsim prezent în paginile acestei publicaţiei pe George Bacovia cu „Amurg antic”, poezie, ce are ca subiect sfârşitul existenţial, ce fusese mai întâi publicată în „Revista idealistă de la Botoşani” (în 1902). Barbu Lăzăreanu, istoricul literar și unul dintre directorii Bibliotecii Academiei Române, în timp ce lucra la această ultimă revistă descoperi pe biroul lui poezia bacoviană, însoţită de rezoluţia „la coş”. „Dar când o citi, acesta o găsi foarte frumoasă, de o izbitoare noutate, şi, în loc de a o arunca la coş, o trimisese pe răspunderea proprie la tipar. Aşa a apărut „Amurg antic” în revista de la Botoşani, în 1902”. (Ibidem).
Directorul revistei, Alexandru Ştefănescu, după cum dădea mărturie soţia poetului „îl preţuieşte mai mult decât oricare dintre colaboratori şi era fericit să-i publice la loc de cinste toate poemele ce le trimitea [la redacţie].” (Ibidem).
În nr. 2 din apr. 1915, p. 19, i se tipăreşte pentru prima dată poezia „Nervi de primăvară”, în care Bacovia exprimă ceva din dezamăgirile vieţii sale precare: „Primăvara…/ O pictură parfumată cu vibrări de violet,/ În vitrine, versuri, de un nou poet/ În oraş suspină un vals din fanfare. …/ O nouă primăvară de visuri şi păreri…/ O nouă primăvară pe vechile dureri…/ O, când va fi un cântec de alte primăveri!”. La rubrica „Însemnări”, din numărul amintit mai sus, Aurel Savela îl prezintă cititorilor astfel: „George Bacovia este unul dintre poeţii puţin cunoscuţi. În versurile sale se oglindeşte un talent de necontestat. Poezia sa senzitivă, gingaşă ia uneori admirabile forme de gândire”. (Ibidem, p. 29).
Într-un captivant articol intitulat „Un poet al nervilor” (în nr. 10/12, 1916, p. 201–202), ce este semnat de Aurel Savela, alias Lambert, este completat portretul acestuia şi ni se aduc lămuriri privitoare la înţelegerea poeziei bacoviene. Savela ni-l descrie pe acest „nou tip”, ca pe „un omuleţ de 22-23 de ani, o figură fină de visător ai cărui ochi mari albaştri, aveau străluciri magnetice. El purta plete blonde, iar mişcările şi atitudinile lui remarcau o timiditate de provincial stingher, care nu dădea de bănuit, că în capul acela frumos, se întrec stoluri de gânduri, că sub fruntea lui cuminte, scânteiază minunate aptitudini artistice”. (Ibidem, p. 201). El scria versuri ce erau apreciate în cercul lui Macedonski „desena bine, cânta la vioară”, fiind întâlnit cu diferite texte, în felurite ziare şi reviste ale vremii”. (Ibidem). Bacovia era considerat „un poet al nervilor”, pentru că multe din versurile lui au ca titlu „Nervii”. Poeziile lui Bacovia „atrag şi prin tablouri de o profundă melancolie sentimentală, el a prins decoruri şi peisaje, pe care le-a tratat în strofe, cu un nerv şi cu o dibăcie de pictor dotat cu o rară expresivitate artistică”. (Ibidem).
Din rândul poeziilor bacoviene, apărute în „Cronica Moldovei” amintim: „Epitaf” (în nr. 2, 1915, p. 47), „Trudit” (în nr. 2, 1915, p. 74), „Lacustră” (în nr. 6, 1915, p. 112), „Nocturnă” (în nr. 8/9, 1915, p. 173), „Interior trist”, „Acum” (în nr. 10/12, 1916, p. 200 şi p. 223), „Poemă finală” (în nr. 1, 1918, p. 4), „Vânt” (în nr. 6, 1919, p. 96).
Referindu-se la creaţia sa, George Călinescu afirma că „poetul este, deci, nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii”. („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Bucuresti: Minerva, 1985, p. 708).
Un alt nume de seamă al epocii, ce a scris la „Cronica Moldovei” a fost Mihail Săulescu. El a fost prieten cu Alexandru Ştefănescu, fondatorul acestei reviste, un scriitor aparte al literaturii noaste al cărui sacrificiu în Războiul de întregire a țării, impresionează până astăzi. Poezia sa inspirată, profundă cultivă o tematică simbolistă, citadină. Versurile sale nemuritoare surprind zbuciumul intens al căutării adevărului, truda sfâșietoare a omului de rând, dar şi crâmpeie din farmecul misterios al universului interior. În „Cronica Moldovei” a tipărit următoarele poezii: „Aeternitas” (în nr. 4, 1915, p. 63), „Cei singuri” (în nr. 8/9, 1915, p. 160), „Labor” (în nr. 13/15, 1916, p. 224), „Un mort iubit” (în nr. 2, 1915, p. 86), „Nemuritorul” (în nr. 6, 1915, p. 117).
Mihail Săulescu în poezia „Cei singuri” (în nr. 8/9, 1915, p. 160) evidenţiază ideea însingurării versificatorului într-o lume efemeră: „Cei singuri cu adevărat,/ Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,/ Nu pentru ei, dar pentru ce-au aflat,/ Nu pentru gândul lor neînţeles,/ Dar pentru ce muncind o viaţă întreagă/ Ei, totuşi, n-au putut să înţeleagă… / Ei trec…/ Pe străzile ce furnică de lume,/ Ei trec:/ Nu ştie nimeni, unde-anume/ Ei trec/ Sunt acul grav, ce coase/ Bucată cu bucată risipirea …/ De petice din sufletul cel mare, …/ Ne-nchipuit, neaşteptat, pe care/ Doar îl visează numai omenirea”.
Iată cum îl prezintă Nicolae Iorga: „un om ales, un spirit studios, un iubitor de cărţi rare şi de vechi hrisoave, un cinstitor al trecutului ţării în care şi ai lui avuseseră un rost, un profesor iubit şi iubit şi o inimă bună”. („† Mihail Săulescu”. În: Arhivele Olteniei, nr. 45/46, 1929, p. 524).
Sunt consemnate în „Cronica Moldovei” şi câteva cuvinte ce-l au în vedere pe poetul nostru național Mihai Eminescu. La vremea aceea, iar acest lucru este valabil până în vremea noastră, au fost unii care încercau să-l denigreze, să-l discrediteze pe geniul nepereche. În acest sens, în nr. 8/9 din 1915, p. 182, al „Cronicii Moldovei”, la rubrica „Însemnări”, găsim informaţia că circula un film execrabil „Eminescu” la cinematograf, la adresa lui, a Veronicăi Micle, sau a familiei poetului, versurile erau schimbate, amănuntele erau absurde. Acestea, făcute de un anonim, erau socotite o profanare la adresa poetului. Acest film documentar era considerat o exagerare, o impietate, o grosolănie, de aceea se cerea interzicerea lui.
Se atrage atenţia că şi filozofia lui Vasile Conta urmă la rând în acelaşi registru, „ce a fost sfâşiat cu gheare pângăritoare. Eminescu se poate consola… ”. (Ibidem).
Întâlnim în paginile „Cronicii Moldovei” într-un articol în nr. 13/15 din 1916, p. 230 și câteva rânduri dedicate marelui nostru compozitor, George Enescu: „Cum cântă Enescu? Dulce…dar dulce de tot. S-ar părea că vioara, arcuşul, degetele…picură numai miere. După fiecare bucată simţi marea nevoie de a bea un pahar cu apă, ca după o bucată de fagure (…). M-me X, o mare admiratoare a Maestrului, a căpătat după concert, o colosală urcare [a glicemiei în sânge], pentru care lucru, medicii au oprit-o de a mai asculta chiar cea mai mică bucăţică de Enescu (…). Cântatul maestrului mai are încă o caracteristică foarte lăudabilă şi anume: o constantă tendinţă patriotică de a traduce orice muzică străină în româneşte. De cântă Mendelssohn, Haendel, Sarasate auzi mereu dulcele şi tărăgănatul cânt de jale, atât de drag sufletului nostru. Maestru pare că nu vrea să ştie că muzica mai exprimă şi pasiune, triumf, disperare, bucurie şi câte încă…El ascultă numai duioşia din inima sa şi cântul său e însuşi duioşia. Şi cu cât meşteşug ştie să păşească, tiptil ca o pisicuţă, peste obstacolele patetice, până dă de câmpia largă a sentimentalului, când culcă căpuşorul pe draga lui vioară şi-şi plânge aleanul. Iar câte o lacrimă pică în inima fiecăruia, căci toţi îl iubesc pe dulcele Enescu”.
Revista „Cronica Moldovei”, deși tratează subiecte și idei la modul serios, totuși, abordează, cu o ironie usturătoare și cu note comice „epigonismul, agramatismul, sterilitatea de gânduri, lipsa de tehnicitate, impostura, aspecte fundamentale ce sunt stigmatizate”. (C. Parfene. „Revista Cronica Moldovei şi poetul G. Bacovia”. În: Limbă şi literatură, 1968, vol. XVII, p. 160). Iată doar câteva texte de la rubrica „Corespondențe”, din răspunsurile redacției publicației, oferite celor care aveau o conexiune cu ea. Unei Magdalene din București: „Bucățile dv, reduse la justa intenție, pot servi cu succes la o mică publicitate pentru mariaj. Noi nu facem sportul ăsta”. Lui Emil din Iași: „În scrisul d-tale ai două, trei fulgerări de talent. Păcat numai că bați aceleași cărări ale falsului pesimism al mizantropiei literare”. Lui George M., din Roman: „Nu merge, dragă Georgică. Când o citi iubita asemenea inepții, fie ea cât de mă-înțelegi, o pierzi”. (Ibidem).
„Cronica Moldovei” este o revistă valoroasă, pentru cercetătorii și pasionații de istorie și cultură, care doresc să înțeleagă mai bine, diferitele aspecte zonale și patrimoniul Moldovei. Ea oferă o imagine complexă și o diversitate tematică, ce are în vedere trecutul patriei și al neamului românesc. A promovat tinerele talente, oamenii de marcă ai literaturii române, visurile înaintașilor și valorile autentice românești. Prin articolele și studiile sale, revista devine plăcută pentru toți cei interesați de patrimoniul cultural românesc.
Credem că această publicație va rămâne peste timp, o sursă inepuizabilă de informare, își va păstra valoarea de document și va răspunde multor visuri ale contemporanilor noștri.
