Volumul Liviei Ciupercă, Rostul și rostirile unei școli de literatură, se impune în peisajul criticii literare contemporane ca un studiu de sinteză hermeneutică și istorică, dedicat ideii de „școală de literatură” nu ca simplă agregare de nume, ci ca organism viu al conștiinței estetice și educative. Cartea se distinge prin dublul său demers: pe de o parte, reconstituirea unui climat formativ și spiritual, pe de altă parte, interpretarea rostirii literare ca act de identitate și vocație colectivă.
Conceptul de „rost” funcționează, în arhitectura lucrării, ca ax semantic și antropologic. Autoarea nu se limitează la sensul tradițional al termenului, ci îl extinde către sfera vocației culturale: rostul școlii de literatură devine echivalent cu menirea ei civilizatoare. „Rostirea” este analizată ca act performativ, ca modalitate prin care literatura își exercită funcția formativă și axiologică.
În Prolog, Livia Ciupercă plasează cercetarea sa sub semnul dezbaterii dintre tradiție și modernitate, propunând o lectură a fenomenului literar ca formă de continuitate spirituală. Tonul este eseistic, dar susținut de instrumentar critic solid, cu apel la concepte din istoria mentalităților și din teoria receptării.
Cartea dezvoltă o viziune asupra „școlii” nu exclusiv ca spațiu instituțional, ci ca matrice culturală. Ideea de grupare, de cenaclu, de comunitate creatoare este abordată într-o cheie istorică, dar și fenomenologică. Livia Ciupercă propune o tipologie a „școlii de literatură”: școala ca model pedagogic, școala ca formă de disciplină a sensibilității, școala ca memorie a valorilor culturale.
Această triadă conferă volumului coerență și permite o lectură stratificată a fenomenului literar românesc din secolul al XX-lea.
Un segment central al lucrării îl constituie interpretarea rolului paradigmatic al lui Mihai Eminescu. Nu este vorba doar despre un capitol de exegeză clasică, ci despre o reconfigurare simbolică a poetului ca întemeietor de „școală spirituală”. Eminescu apare ca figură tutelară, ca instanță a unei „rostiri originare”, capabile să structureze nu doar un limbaj poetic, ci o conștiință culturală.
Autoarea surprinde subtil relația dintre canon și pedagogie culturală: Eminescu nu este doar model estetic, ci și reper moral al literaturii naționale.
Analiza dedicată lui Nicolae Labiș este una dintre cele mai consistente secțiuni ale volumului. Labiș este interpretat ca figură-limite, situată între tradiție și modernitatea tensionată a realismului socialist. Livia Ciupercă reușește o lectură nuanțată, evitând atât idealizarea, cât și reducția ideologică.
Prin Labiș, autoarea discută problema generației, a traumelor istorice și a funcției etice a poeziei. Poetul devine exemplu de „rostire frântă”, dar nu anulată, o conștiință poetică prinsă între vocație și constrângere.
Un fir roșu al cărții îl reprezintă ideea literaturii ca instanță formativă. „Școala” nu este doar un cadru, ci un mod de a deveni, un parcurs inițiatic al spiritului. Autoarea acordă atenție programelor, revistelor literare, cercurilor de lectură, pe care le tratează ca vectori de transmitere a ethosului cultural.
Această perspectivă apropie volumul de studiile de pedagogie culturală, făcând din el un instrument util nu doar pentru critici literari, ci și pentru istorici ai educației.
Din punct de vedere metodologic, lucrarea îmbină: analiza hermeneutică, abordarea istoric-literară, reflecția eseistică cu tentă axiologică.
Stilul este sobru, academic, dar accesibil, evitând jargonul excesiv. Abundența trimiterilor la contexte socio-culturale conferă densitate interpretărilor, fără a dilua rigoarea.
Rostul și rostirile unei școli de literatură este o contribuție semnificativă la critica românească actuală, prin capacitatea de a reconceptualiza ideea de „școală” ca formă de destin cultural. Livia Ciupercă propune o lectură matură, echilibrată, în care istoria literaturii și reflecția filozofică se susțin reciproc.
Volumul se remarcă prin: originalitatea conceptului de „rost literar”, coerența arhitecturii teoretice, echilibrul între exegeză și sinteză.
El poate fi considerat nu doar un studiu de istorie literară, ci un manifest discret pentru revalorizarea literaturii ca formă de educație a spiritului.
Al.Florin Țene
