de Mihai Tudor
Mă numesc Heike Schmidt și, împreună cu familia, vizitez de mult timp Egiptul, unde ne bucurăm de marea caldă și de soarele strălucitor.
Acum ceva timp, am auzit de la prieteni o poveste stranie, tristă, dar plină de învățăminte cum doar viața ți-o poate oferi. La început, am fost sceptică în privința veridicității poveștii… Necontenit mă întrebam dacă poate fi adevărată, însă știam că sursele mele de informare sunt demne de toată încrederea și că totul s-a petrecut întocmai.
Așadar, la Cairo trăia un cizmar bătrân, cinstit și sărman, cu familia sa numeroasă. Își câștiga pâinea cea de toate zilele cu multă trudă, dar își iubea soția și copiii ca pe ochii din cap. Avea un mic atelier, la periferia metropolei, însă, fiind priceput și iscusit și practicându-și meseria onest și cu mult simț de răspundere, și-a câștigat, în timp, o clientelă suficientă pentru a-și putea întreține familia, cu demnitate.
Timpul trecea liniștit și senin pentru el, iar cizmarul era mulțumit de soția sa frumoasă și harnică și de copiii săi, care, deși creșteau întâmpinând deseori greutăți, se iubeau unii pe alții, fără, însă, a uita să-și cinstească părinții așa cum se cuvine.
Într-o noapte fierbinte de vară, cizmarul căzu într-un somn adânc, după munca lungă și grea , și își visă istoria familiei, care se întindea până la faraonii din Antichitate.
Se visa faraon, înconjurat de mii de supuși, de bogății inimaginabile, având tot fastul și gloria cu care zeii îl înzestraseră pentru a-și conduce Regatul.
Se sculă brusc, într-un extaz cum doar zeii pot simți, uitându-se năucit în jur la casa lui sărăcăcioasă și la copiii mici plângând. Crezu că nu vede bine și încercă să adoarmă la loc. Dar soția îi apăru surâzătoare, spunându-i că trebuie să se apuce de lucru.
Era așa de convins că visul fusese o revelație, o regresie, încât, pe ascuns, începu să facă cercetări și să se intereseze la primărie și la prieteni vechi și devotați despre trecutul familiei sale umile.
Refuză să accepte realitatea, crezând, din ce în ce mai mult, că undeva trebuie să fie o greșeală și că el provenea din neam de faraoni. Și dacă tot provenea, trebuia să ajungă și el unul, dacă nu cumva este deja și nimeni nu i-a relevat, încă, secretul.
Deveni, de la o zi la alta, tot mai posac, tăcut și suspicios, fiind convins că apropiații, inclusiv familia, îi ascund adevărul, fiind invidioși și ranchiunoși pe statutul său de mare și înțelept faraon.
Așa că începu, la rândul, său să se răzbune pe cei din jur, mai ales pe soție și pe copii, purtându-se ca un tiran nemilos și făcându-le viața un coșmar.
La atelierul de cizmărie crescu dintr-o dată prețurile, spunând cui avea răbdare să îl asculte că este cel mai bun cizmar din câți au existat vreodată și că le face o favoare că încă mai muncește aici pentru ei, când el, marele faraon, ar trebui să fie servit cu toată pompa și onoarea.
Curând, își pierdu toată clientela și fu nevoit să închidă atelierul.
Soția, sătulă să îi mai accepte abuzurile și comportamentul nesăbuit de despot ,,luminat’’, își luă copiii și îl părăsi subit, fără să îl înștiințeze unde se mută.
Zilele se scurgeau greu și fără rost, bietul cizmar privind lung în zare și întrebându-se, dacă, poate, nu fusese ,,faraon’’ prin darurile pe care i le oferise Dumnezeu, adică soția și copiii mult-iubiți, sau dacă a fi faraon, nu însemna, totuși, îndeplinirea visului atât de frumos, cu istoria familiei sale de sorginte nobiliară.
Rămase singur, sărac lipit și părăsit de toată lumea și, într-o urâtă zi de toamnă ploioasă, muri nemângâiat, încă întrebându-se dacă a fost sau nu faraon…
Sinaia, 25.07.2025
