De-a lungul anilor, în comunitățile românești din diaspora, am întâlnit zeci, poate chiar sute de români care povestesc același lucru: nu străinii le-au făcut rău, ci chiar propriii lor conaționali.
Românii sunt cei care i-au denigrat, care s-au folosit de ei, care le-au dat țepe și i-au trădat în cele mai vulnerabile momente. Și paradoxul cel mai trist este că, în cele mai dificile situații, ajutorul nu a venit din partea unui alt român, ci din partea localnicilor – în cazul multora, din partea germanilor. Germanii au fost cei care i-au sprijinit, care i-au scos din încurcătură, care i-au tratat cu respect și demnitate, fără să le ceară nimic în schimb.
Oare de ce trebuie să se întâmple asta?
De ce nu ne putem ajuta reciproc, ca oameni plecați departe de casă, în aceeași luptă pentru un trai mai bun?
De ce, atunci când vedem între noi pe cineva mai slab, simțim nevoia să-l atacăm și nu să-l susținem?
De ce, când cineva reușește, ne grăbim să-l tragem înapoi sau să-i punem bețe în roate?
De ce presupunem automat că acela care ajută „are un interes”, că „nu face nimic pe gratis”, în loc să apreciem gestul?
De ce ne e mai ușor să vorbim urât decât să ridicăm moralul cuiva?
De ce ne lipsește solidaritatea, tocmai când am avea mai multă nevoie unii de alții?
Comunitățile de români din străinătate ar putea fi o forță. Ar putea fi sprijin real pentru cei nou-sosiți, un sprijin moral, emoțional, financiar, chiar profesional. Dar de prea multe ori, în loc să ne ridicăm unii pe alții, ne împingem în jos. Ne privim cu suspiciune, cu invidie, cu ranchiună.
Și totuși, chiar și în această realitate dureroasă, există excepții. Există români care se ajută între ei, care au înțeles că forța stă în comunitate, nu în dezbinare. Români care oferă, fără să aștepte nimic în schimb. Români care știu să fie oameni.
În ceea ce mă privește, am norocul să am lângă mine o echipă formată din peste 120 de persoane pe care mă pot baza. Sunt români care sunt mândri de ceea ce fac, care își dedică din timpul lor personal pentru a construi, pentru a sprijini, pentru a face bine semenilor lor.
O echipă de care sunt profund mândră și căreia, cu această ocazie, vreau să le mulțumesc din suflet: tuturor celor care fac parte din Asociația Dacia e.V., din partea Centrului Cultural Român „Dumitru-Dorin Prunariu” din Nürnberg, din partea Agenției de Presă Așii Români, din partea ziarului Vocea, colaboratori de ani de zile, prieteni, devotați, oameni frumoși cu care formăm împreună o echipă superbă.
Vă mulțumesc, dragi români, și rămâneți așa cum sunteți. Sunt mândră de voi!
Ionela van Rees-Zota
