Încă o carte în tandem, o carte extrem de interesantă, pe lângă suita celorlalte cărți de coautor ale domnului Ioan Romeo Roşiianu, o personalitate atât de bine cunoscută, atât în țară, cât și-n străinătate, cărți despre care, pentru unele din ele, am scris la vremea respectivă, (ACATISTELE MAICII DOMNULUI, Ediția întâi, 2OO2, alături de ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului și Sătmarului; Ediția a doua, 2003; SCRISORI DE DRAGOSTE ETERNĂ, 2018, alături de Alina Florica; SCRISOARE ŞI DESTIN, 2018, alături de Alina Florica; SCRISORI DE DRAGOSTE NEMĂRGINITĂ, 2019, alături de Alina Florica; PRIZONIERII CUVÂNTULUI, 2019, alături de Iustinian George Paiuc; ÎN CETATEA ÎNGERILOR, 2019, alături de poeta albaneză Albina Idrizi; DARURI DIVINE- vol 10, 2020, versuri, alături de Marinela Belu – Capșa, Alina Narcisa Cristian, Daniel Achim Harabagiu, Mihaela Huțanu şi Daniel Micu; DARURI DIVINE – vol 13, 2020, versuri, alături de Petronela Apopei, Maria Tasente, Flori Gomboș, Dan Drăguş şi Diana Teodora Cozma), o carte pe care domnia sa o scrie, de data aceasta, alături de poeta mureşeană, Liliana Moldovan, poet, publicist și critic literar, președinte al Ligii Scriitorilor din România, Filiala Mureş, o personalitate, nu atât de bine ncunoscută ca cea a domnului Ioan Romeo Roşiianu, maestrul multora dintre slujitorii condeiului de azi, dar o personalitate în devenire, și când spun lucrul acesta ştiu ce spun, având ocazia să scriu şi despre una dintre cărțile dânsei, o carte de critică literară, ÎN ALBASTRUL LECTURII: ÎNSEMNĂRI LITERARE, Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2024, precum şi despre poezia dânsei, la modul eșantionat.
Am ales să fac vorbire în primul rând despre Ioan Romeo Roşiianu, și apoi despre Liliana Moldovan, nu din lipsă de respect pentru sexul frumos, nu din misogism, departe de mine gândul acesta, cu toate că autorii cărţii SCRISORI ȘI ALTE SACRIFICII POETICE, Editura eCREATOR, Baia Mare, 2025, Colecția POESIS, apar pe coperta interioară a cărții în ordine inversă, Liliana Moldovan ☆ Ioan Romeo Roşiianu, ci pentru simplul motiv, sau pentru amplul şi întemeiatul motiv, acela că prezentul volumul este construit pe o selecție dintre “SCRISORILE” domnului Ioan Romeo Roşiianu către iubita lui, scrisori fără răspuns, scrisori care, prin cartea de față, capătă, fiecare, şi răspunsurile adecvate din partea IUBITEI, nişte răspunsuri năucitor de frumoase, pline de respect, dragoste şi iubire lirică.
Cartea de față reușeşte să rotunjească două profiluri de poeți oarecum diferite, dar unite aici în aceleaşi ape lirice pline de neoromantism, de dragoste, durere și iubire, de suferințe şi asumări mărturisite din dragoste și pentru dragoste, două profiluri care şi-au aflat de mult timp matca lor impunătoare printr-un curs de-a dreptul maestuos și egal în acelaşi timp, chiar dacă primul este un fluviu, iar al doilea doar un afluent ce tinde să inunde malurile spațiul liric.
Din volumul de față răzbate o adevărată fidelitate față de propriile substanțe poetice ale celor doi autori, față de mijloacele proprii de expresie, păstrate şi valorificate în acelaşi registru liric pe tot cuprinsul cărții.
De fapt, această fidelitate despre care facem vorbire este, dealtfel, condiția de bază a unei personalități marcante.
Sub influența unor experiențe de expresie romantică şi poate, într-o mai mare măsură, expresionistă, autorii realizează o detaşare de contingent, blamând sau infirmând lumea exterioară, construind o lume proprie visului, mai exact, o lume proprie visurilor lor.
Dacă pentru Ioan Romeo Roşiianu această lume este o lume halucinantă, populată de întâmplări grave şi dureroase, de gânduri negre şi apăsătoare în care Dumnezeu mai mult tace decât veghează, o lume din care nu lipseşte nici Moartea, nici Diavolul şi nici Demonii, o lume apăsătoare în care imaginația eului poetic şi tema sângelui îl poartă spre origini, o lume aflată într-o continuă mișcare şi transformare, nu înspre bine, ci invers, o lume în care eul liric devine debusolat, pierdut parcă, dar şi absolut conștient de tot ceea ce se-ntâmplă, spre neputința lui, înregistrând doar, precum un seismograf, pulsul cutremurului iminent, pentru Liliana Moldovan, această lume se dovedeşte a fi o tonalitate sau un registru artistic care pune mare accent pe expresia poetică sinceră şi elevată a sentimentelor personale, a pasiunii şi a trăirii, sentimente supuse unei transfigurări artistice prin care poeta apelează la tehnici aluzive şi asociative, creând un univers de mare forță sugestivă.
Dacă în cărțile anterioare ale lui Ioan Romeo Roşiianu, IUBITA apărea de fiecare dată, la modul tipizat, fiind prezentă perpetuu, ca un factor constant, aproape, dar departe în acelaşi timp, caldă, dar rece şi nepăsătoare, întreținând doar această atmosferă halucinantă şi strivitoare, generatoare de tristeți şi frici, cu care eroul liric pare a se fi obișnuit de multă vreme, ea, IUBITA, rămânând doar un pretext de invocare, un pretext de adresare, nu un dialog, ci mai degrabă un monolog ce are să urmeze în nişte termeni dureroşi şi apăsători, prin care eul poetic pune față în față, momentelor de profundă dragoste ṣi iubire trăite în prezența IUBITEI ca erou liric pasiv, mângâierile, tandrețele, trăirile şi netrăirile avute alături de ea, o stare profundă de vis, despre care, credem noi că provine dintr-un anumit fel de insatisfacție ontologică a eroului liric, nefiind doar o simplă stare de constatare, ci un moment suprem de încordare lirică, care încordare sondează în fond acea lume interioară a unui suflet extrem de profund şi de problematizat, acum, în cartea de față, SCRISORI ŞI ALTE SACRIFICII POETICE, datorită Lilianei Moldovan, IUBITA devine cu adevărat un personaj liric, capătă contur, devenind reală, palpabilă, un personaj liric, un erou liric la fel de implicat în povestea de dragoste trăită şi simțită de cei doi combatanți, un personaj liric care face “sacrificii poetice” pentru a se adapta și în rolul respectiv, pentru a fi cu adevărat un EA, alături de EL, dând răspuns scrisorilor expediate sau nu, către IUBITĂ, răspunsuri prin care EA, IUBITA, acum simte şi trăieşte alături de EL, devenind cu adevărat un tandem în iubire, trăire şi suferire, cufundată fiind în “necuprinsul poeziei”, făcând pași discreți spre nemurire şi îndreptându-şi sufletul delicat spre “respirații de înțelepciune şi uimire ” inventând poeme, poeme de răspuns scrisorilor iubitului, halucinant de frumoase, poeme care “se prind în magice conversații cu muzele”, învăluindu-şi “gândurile în țesătura cuvintelor, oferite celor ce savurează parfumul lecturii” (Liliana Moldovan).
Astfel, inedita carte în tandem a celor doi autori, Liliana Moldovan și Ioan Romeo Roşiianu se deschide cu o impresionantă SCRISOARE DESPRE FERICIRE ŞI TRISTEȚEA CRESCUTĂ DIN EA, scrisoare în care eul poetic, adresându-se IUBITEI, își mărturiseşte fericirea care l-a cuprins, gândindu-se la EA: “Iubito, așa de fericit eram în acele zile încât / îmi strigam fierberea din sânge în cele patru vânturi / sufletul dădea lecții de zbor norilor / păsărilor zilei le arăta aripa de lumină şi dor / trupul meu, Iubito, despica aerul lumii în două / pământul crăpându-l sub pași / aşa de fericit eram, Iubito, în trecerea mea / de nicăieri spre niciunde pentru prima dată aveam rost / pentru prima dată respirația trăgea cu urechea la glasul / clipei / inima dădea ghes luminii / umbra amuțea amuțea amuțea…” (Ioan Romeo Roşiianu – SCRISOARE DESPRE FERICIRE ŞI TRISTEȚEA CRESCUTĂ DIN EA).
Răspunsul IUBITEI, răspuns pe care aceasta îl dă scrisorii, grație Lilianei Moldovan, marchează în prezenta carte o splendidă găselniță tehnică la nivelul lirismului, prin nişte versuri scrise la modul măestru, special concepute ca răspuns: “Iubite, / sufletul întâzia / să apună din orizontul visului. / Aievea te ceream / ci nu, cernut prin fluviul amintirii, / strigam zorii în mine / ştiind că-n necuprinsa noapte / nu m-am adâncit. // Am rămas, aşa, cu simțurile treze. / inima îşi veghea ritmul / chiar dacă timpanele tipului / stăteau leneşe pe canapeaua ceasornicului trist. // Mut era glasul iubirii / chipul tău oglindă în inima mea / avea buzele legate / iar ochii pierduți într-o imensă zare / nu spuneau nimic / și nu clipeau deloc. // Iubitul meu, din vis mi te deșartă / şi din trecut revino. // Atinge-mă cu palma tipului / sărută-mă cu buza gândul. / Îmbălsămează-mă în falduri de simțire. / A orelor clepsidră opreşte-o în poem la mine “(Liliana Moldovan – SCRISOARE DESPRE FERICIRE ȘI TRISTEȚEA CRESCUTĂ DIN EA《AL EI RĂSPUNS》).
În asemenea momente, poezia devine un adevărat balsam pentru suflet, percepută fiind de multe ori “ca un ecou al inimilor frânte, ca pe o duioasă mângâiere, ca pe o înfrățire cu tăişul sabiei ori cu savoarea florilor de mai”, iar cei care “viețuiesc” în poezie “se îmbracă în mantia metaforelor salvându-şi sufletele din haosul neîmpărtăşitei emoții” (Liliana Moldovan).
În aceeaşi notă lirică, apare şi mărturisirea eului poetic al veşnicului îndrăgostit liric, care-şi trimite tristețea crescută din fericirea începutului, IUBITEI, prin nişte cuvinte extrem de triste care-l duc mereu cu gândul la moarte: “Eu nu mai pot să vin la tine / o moarte cruntă nu mă iartă / am de ales la rău şi bine / să-mi las trecutul
lângă poartă // eu nu mai pot să te iubesc / tot ce ating se schimbă în nimic / de-aceea azi te părăsesc / iubita mea şi nu îți zic // m-aşteaptă zările de dus departe / cu orizontul nu mai am nimic / ascuns după silabele din carte / mă tot prefac într-un nisip / (…) / miroase infinitu-a iasomie / din spate vântul morții mă bătea / iubirea mea pavăză ție / la cimitir m-aşteaptă toți groparii /(…) / simt că ne risipirăm anii / şi-o să ne căutăm prin alte vieți” (Ioan Romeo Roşiianu – SACRIFICIU PENTRU PERSOANA IUBITĂ), poem cu care, de fapt, se incheie și cartea.
Într-o asemenea împrejurare, sufletul iubitei, la rându-i, încearcă deliberat sau nu să părăsească sălaşul interior, istovit fiind sub atâta apăsare a greutății unei asemenea despărțirii prin moarte, prin izbăvire şi prin retrăire în nemoarte, inima iubitei devenind surdă, iar glasul fiindu-i mut, îi răspunde iubitului prin nişte versuri pline de durere, de tristețe şi de suferință, mărturisindu-i acestuia dorința-i: “Bătăile inimii tale aş vrea să le ascult, / Dar eşti departe iubite, / cum departe sunt ochii tăi ce mă iubesc râzând / şi sufletul ce m-auzea fără să spun nimic. / Acum eu tac chitic! / Azi dorul mi-e prieten şi rost / Iar refrenul zilelor tăcute / îl ştiu pe de rost. / Adesea am tăcut crezând că mă-nțelegi, / Auzul, încă mi-e plin, / Eu tac şi plâng, acum, iubite, / De şoaptele tale neatinsă devin. / Tu-mi eşti neprețuită amintire. / Departe sunt de tine, / aproape eşti de moarte, iubite / Nu mai auzi clepsidra iubirii / picurându-şi sensul. / Îți scriu iubitul meu, / Din nou: / Iubirea noastră rămâne iar fără Ecou” (Liliana Moldovan – SACRIFICII PENTRU PERSOANA IUBITĂ《AL EI RĂSPUNS》).
În asemenea momente, sufletul eului poetic al IUBITEI îşi află vindecarea, se pare, într-un stil al despărțirii mioritice, împăcată cu soarta fiind, aspirând spre un lirism aparte, care înseamnă o comunicare directă a emoţiilor şi a sentimentelor sale față de realitate, şi lucrul acesta pentru că el, liricul, nu poate activa înafara esteticului, reprezentând o cale de cunoaştere spirituală a frumosului artistic, o cale trecută prin reflecție şi conştiință, printr-un act de pură autotranscendere extatică, prin care el, creatorul liric îşi dobândeşte viziunea frumosului prin realitatea brută, privită în față, fără transfigurare estetică, care realitate, odată devenită insuportabilă, naşte, în sufletul omului creator de artă, nevoia de liric şi de frumos, care devine palpabilă şi care ne ajută să evităm pierirea prin adevărul cotidian, atât de ambiguu şi de insignifiant.
Emoția poetică pe care această splendidă carte scrisă în tandem de către cei doi autori, Liliana Moldovan şi Ioan Romeo Roşiianu, o emană, este rezultatul unei puternice stări de exaltare a inteligenței ființei umane a celor doi, care pune stăpânire pe sinele lor, făcându-i să se simtă mai presus decât starea lor obișnuită, angajându-se, iată, într-un dialog plenar cu totalitatea, cu iubirea şi cu nemărginirea, un dialog în care, iminentele durate ale tăcerii să se interpună acut în această desfăşurare de energii cognitive, subliniindu-se într-un lirism al disonanțelor în care, reducerea dimensiunilor verbale să adâncească valoarea fiecărui cuvânt, printr-o elaborare lucidă și profund meditativă.
Semnificative devin în asemenea împrejurări cuvintele Lilianei Moldovan, aşezate la-nceputul cărții, cuvinte care pot avea și valoare de motto: “Poeții scriu dintr-o datorie sacră, față de harul ce le-a fost hărăzit, şi se pregătesc de contactul cu freamătul speranțelor şi liniştea iubirilor eterne”.
Valentin Lupea
Copyright © 2015-2025 ecreator.ro
