În mintea cui
Rămâne-va această poezie,
La cât de lung și greu e drumul
Spre râvnita nemurire?
Și câte versuri vor arde nefiresc
În iadul clipelor mărunte crucificate în aura uitării?
Injust, probabil, din cuvântul inspirat
Vor face spuzită cenușă,
Din gândurile puse-n falnic vers
Se vor alege cu îndoielnic fum.
Mă scoate, oare, versul
Din firava gândire?
Sunt menestrel de aur
Sau prea mă pierd cu firea?
Sunt pasăre măiastră
Sau tril frânt de falsă ciocârlie?
Cu judecata-n suflet,
Cine va să fie?
E rece lumea și e tristă,
Cu sufletul în palme
Iubirea, doar în vers, rezistă,
Iar poezia plânge, stingheră și pustie —
E ochiul muzei, pierdută în agonie.
Cu harul copleșit de complicata realitate,
Cerul lecturii plin de stele,
Se stinge în atonii albastre
Și-agonizează în nedreaptă suprimare.
Când versurile umblă printre gânduri, desculțe și străine,
Cu dorul ca o rană, cuvântul e-o ruină.
Nu mai suspină barzii,
sub cerul cu imprecise astre,
Chiar și în neghiobia lumii,
Poezia e divină.
Liliana Moldovan
