Sculptura momentului, „Hidra” lui Costin Ioniță, în licitație

CĂRTURARUL GHEORGHE ASACHI

ȘI ZORILE ISTORIEI JURNALISMULUI ROMÂNESC, Dr. Magdalena ALBU

CĂRTURARUL GHEORGHE ASACHI

ȘI ZORILE ISTORIEI JURNALISMULUI ROMÂNESC

Dr. Magdalena ALBU

Face parte dintr-o pleiadă de mari cărturari români patrioți și directori ai Arhivelor Statului, aducători de lumină în Conștiința poporului și deschizători de drumuri cultural-pedagogice într-un secol XIX al constituirii de sine a națiunilor, al recunoașterii identității și specificului intrinsec al acestora, atât în context european, cât și din perspectivă globală. Inginerul geodez, arhitectul și doctorul în filozofie, la Lembergul Galiției, Gheorghe Asachi (fiul protoiereului și traducătorului de opere literare Leon Asachi), născut, după cum stă scris în biografia sa , în târgușorul Herța al Moldovei de Sus, la 1 martie 1788, de ”zioa Sfintei Dochii, humonimă cu Dachia seau Dacia”, a avut, în mod concret și dinamic, o contribuție covârșitoare în ceea ce privește nașterea învățământului în limba română – prin înființarea Școlii de ingineri civili de la Iași, în 1813 -, a primului spectacol de teatru în graiul matern (27 decembrie 1816) și, două decenii mai târziu, în 1836, la 15 noiembrie, a instituției pedagogice a Conservatorului filarmonic-dramatic.

De asemenea, Asachi – ”Mădulariu Academiei de Roma”, agă, efor al Școalelor, unul dintre întemeietorii Academiei Mihăilene și proiectant al planului după care ”s-au construit casele D-nei principese Elena Sturza-Pastrovano” – a avut scris în destinul său să fie și cel care pune bazele jurnalismului în Moldova începutului de ev XIX, devenind, astfel, părintele-fondator al publicației ”Albina românească” (1 iunie 1829), primul ziar românesc (devenit, la 1 ianuarie 1850, ”Gazeta de Moldavia”), al tipografiei Institutului Albinei, în anul 1832, loc unde se tipăreau ”calendare, almanahuri și principalele publicații ale primelor trei decenii de presă ieșeană” (Corneliu Leu), precum și al celei dintâi fabrici de hârtie a Moldovei, inaugurate la 8 noiembrie 1841, la Petrodava, ”în apropierea poliției (Piatra), pe locul său numit Cetățuie”.  

Desigur că, pe lângă aprofundarea noțiunilor privind desenul, studiul versificației, în spațiul cultural-universitar al Italiei, l-a determinat pe criticul literar George Călinescu să afirme faptul că  poezia lui Gheorghe Asachi se situează, ”aproape în întregime, sub regimul lui Petrarca”. La 17 martie 1836, autorul moldovean menționa că: ”Întâile mele compuneri românești sunt din 1812, din care unele pe rând răzlețite, s-au fost publicat înaintându-mă ca această cercare, în deosebite feliuri scrisă, (…), carile spre bine va înrâuri asupra limbei și haractirul compatrioților.”  

Petrarchizarea lirică, după observațiile călinesciene, laolaltă cu întreaga creație poetică de secol XVIII amprentează filonul versului asachian, care se transformă în acel ”sistem muzical limpid și abstract, cu acorduri cvasieminesciene” (G. Călinescu). În textul prefațator al Culegerii sale de poezii, publicate în Iașii anului 1854, autorul mărturisește, cu sinceritate: ”…lipsit de modele clasice în limba română a deosebitelor feliuri de compuneri, m-am îndreptat, pre cât se putea, dupre regulile poeziei italiene, ce sunt mai conforme cu geniul limbei noastre.” La fel și în ”Proimiu” la cea de-a doua parte a Culegerii, din augustul aceluiași an: ”Dorința de a atinge din fântâna cercărei filologice și amorul pentru lucrurile antice m-au îndemnat, încă în cele întâi a mele giunețe, a merge la Roma cea mărită, unde m-am ocupat în asemene îndeletniciri de la anul 1807 până și acel 1812. (…)

În miezul acestor îndeletniciri literare, am cercat și vreo compunere în vers italian, între care am fost adus aproape de capăt un mic poem epic intitulat Ștefanoida, adecă un episod din faptele lui Ștefan cel Mare, princip suveran a Moldovei.”

Un exemplu ilustrativ din creația lirică asachiană este ”La moldoveni” (La restatornicirea domnilor pământeni, 1822), din care alegem a reda doar un scurt fragment: ”La aceste nalte fapte, când ostașul cugetează, / Iacă soarele revarsă scânteioase-a sale rază, / Și-n luceafărul luminei văzând scris acea menire, / Cum că Pronia decretează a Moldovei fericire, / Umilit de cunoștință, cu un suflet înfocat, / Plecând arma sa, ostașul ceste rugi a înălțat.” La fel și din versurile ”La introducerea limbei naționale în publica învățătură”, scrise în anul 1828: ”Așteptând românii ziua, când văzură raza-ntâia, / Înălțând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere, / A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntâi va fi aceea!” În sfera baladescă și a legendelor, însă, Gheorghe Asachi merge până în adâncurile tradiției populare românești, alcătuind, astfel, o mitologie literară autohtonă, în cuprinsul căreia descoperim, drept munte sacru, Ceahlăul.

Fiecare secol își are apostolii cu care își identifică devenirea. Secolul al XVIII-lea a avut, dup cum bine știm, o serie de corifei iluștri, care au pregătit un teren propice ivirii, concomitent, pe firmamentul progresului cultural al primei jumătăți de revoluționar veac XIX, a unui Gheorghe Asachi, în Moldova, și Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia. Așadar, prima jumătate a evului XVIII se deschide cu alura unor mari spirite enciclopedice ale pământului românesc și ale Europei, care i-au trasat direcția schimbării din punct de vedere istoriografic, cultural și literar, precum savantul Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanul ori ultimul mare cronicar Ion Neculce, cel care, în 1745, prin trecerea sa la cele sfinte, închide arcul ”vechiului spirit cărturăresc” (Ion Verdeș) al Principatelor Române. Căci, așa cum afirma reputatul filolog Iorgu Iordan, ”Înainte de a fi istoric, Neculce este un scriitor, un om care vede lumea cu ochi de artist (…).” Și continua același fondator al Institutului de Lingvistică al Academiei Române, Iordan:”În aceasta constă marea originalitate și, deci, marea valoare a cronicii lui Neculce, care-i creează un loc aparte, de prim rang, în literatura noastră istorică.”  

Practic, secolul al XVIII-lea, scria Ion Verdeș, ”poate fi caracterizat, în întregul lui, ca o epocă de aur a traducătorilor și copiștilor pentru majoritatea direcțiilor culturii noastre livrești medievale”. Și amintim, în acest context, inițiativa episcopului Chesarie de Râmnic, din Muntenia, de a tipări literatură de cult în limba maternă, prin editarea seriei de ”Mineie” și cultivarea în rândul maselor a conștiinței unității de neam și de limbă a tuturor românilor, precum și contribuția de seamă a ucenicilor lui, dintre care îi amintim, în mod deosebit, pe Naum Râmniceanu și Dionisie Eclesiarhul. Desigur, să nu-i uităm pe cronicarii greci de la început de veac XVIII, un Nicolae Chiparisa, un Mitrofan Gregoraș sau Constantin Daponte, acesta din urmă autorul jurnalului ”Efemeridele dacice”, alcătuit la ordinul lui Constantin Mavrocordat, lucrare ce a descris viața politică a Principatelor Române din perioada 1736-1739.          

Sfârșitul Marelui Secol (Le Grand Siècle), așa cum a fost denumit veacul al XVIII-lea, consemnează apariția, în Transilvania, a Școlii Ardelene – ”cea mai înaltă și complexă manifestare a constiinței de neam” (I. Verdeș), a cărei influență ideologică, pe cele trei direcții ale sale – istorie, limbă, învățământ -, s-a manifestat, în mod pregnant, prin realizările de marcă ale reprezentanților săi iluștri: Samuil Micu (nepotul episcopului greco-catolic de Făgăraș, Ioan Inocențiu Micu-Klein), Gheorghe Șincai – întemeietor al Școlii de istoriografie românească -, Petru Maior, toți trei autori, în 1825, ai primului lexicon etimologic – este vorba despre ”Dicționarul de la Buda”. Nu în ultimul rând, îl amintim pe autorul ”Țiganiadei”, Ion Budai-Deleanu, cel care a ”intuit indoeuropenismul în explicațiile sale etimologice” (L. Marinescu), asupra întregului teritoriu românesc. ”Latinismul istorico-lingvistic poate fi considerat, în opinia Luizei Marinescu, practic, ideologia națională” a Școlii Ardelene, ideea latinității constituind fundamentul românilor din Transilvania întru lupta lor de afirmare a idealurilor proprii și câștigare a drepturilor firești în propria țară.  

Privind, în ansamblul său, tot acest tablou eterogen al epocii, dar puternic convergent către un solid progres cultural, evident că activitatea unor intelectuali cu spirit practic, dinamic, initiative multiple și diverse, devoțiune pentru cauza națională și pregătire enciclopedică dovedită, așa cum au fost Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi, era mai mult decât necesară în sânul Principatelor.

O dimensiune de real folos pe axa comunicării în și dintre Moldova și Muntenia a fost cea mediatică. După încercările preliminare din anul 1817, 1822 și 1827, când, conform relatărilor lui Kogălniceanu, eforturile lui Racocea, în Lemberg, Karkaleki, în Buda, și Eliad se soldaseră cu eșecuri din cauza autorităților de la acea vreme, pe teritoriul moldav, spre exemplu, presa în limbă română s-a născut pe data de 1 iunie 1829, datorită vizionarului Asachi, care a înființat gazeta politico-literară ”Albina românească”, ce va vedea lumina tiparului vreme de două decenii, până pe 9 ianuarie 1850. Publicația cuprindea, după cele scrise de fondatorul ei, ”politicești și interesante novitale din toate țările lumei, buletine de la teatrul războiului, culegeri istorice, literare, morale, filologice, acele despre folositoare aflări, și mai ales adese se vor împărtăși din vrednici scriitori povățuiri despre economia câmpului (…). Prenumerantul ce-și va păstra șirul întreg al acestor gazete va avea în casa lui un hronograf deplin de întâmplări în mijlocul cărora însul viază și carile în adevăr întrec pe multe epohe”. Câțiva ani mai târziu, ”Albina românească” va fi însoțită, între 14 martie 1837 și 1 septembrie 1838, de un suplimentul literar, intitulat, sugestiv, ”Alăuta românească”, construit cu scopul de ”a aduna și a împărtăși doritorilor literaturei naționale producturile genii (duhului) rostite în proză sau în versuri și vrednice de a fi aduse la cunoștința publică (…)”. Cu ajutorul unor tineri condeieri sau scriitori consacrați, precum Gusti, Kogălniceanu, Asachi, Aristia, Seulescu – acesta din urmă aflat într-un dialog publicistic dur cu scriitorul Costache Negruzzi, în anul 1839, pe parcursul a două numere din ”Albina românească”, pentru că, după Seulescu, Negruzzi avea vina ”de a se fi raliat cu prea multă docilitate reformelor lingvistice ale lui Heliade, în dauna graiului moldovean” (Al. Hanță) – ș.a., ”scoposul” avut în vedere de fondator va fi fost dus la bună îndeplinire.

Ca să avem o viziune completă a statisticii publicațiilor, la nivel național și european, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, facem apel la textul lui Gheorghe Asachi despre corpusul jurnalistic existent în acea perioadă, și anume: ”Întrebuințarea gazetelor au sporit la toate popoarele pământului; în Europa se publică în 24 de limbi peste 800 de gazete…

De asemene și românii, ce se păreau uitați în lista popoarelor viețuitoare, au căpătat de 20 de ani gazete în a lor limbă.

Din două gemine, care la anul 1829 ș-au deschis astă carieră, fără a număra câteva foi care au răposat în a lor pruncie, astăzi viază 15 gazete, care cu plăcere le înșirăm în astă scurtă revistă. În Țara Românească: 1. Curierul român, 2. Curierul de ambe sexe, 3. Buletinul oficial, 4. Foaia pentru sate, 5. Vestitorul român, 6. Gazeta de București; în Moldova: 7. Albina, 8. Arhiva Albinei, 9. Buletinul oficial, 10. Foaia săatească, 11. Dunărea, 12. Gazeta medico-istorico-naturală și agronomică; în Transilvania: 13. Gazeta Transilvaniei, 14. Foaie pentru minte, 15. Organul luminării. Dorim a  crede că numărul acestor foi nu se va mărgini întru atâta, ce va spori prin o redacție plăcută și uniformă, răspunzând la înalta chemare a publicității, încât gazetele române, ca la alte nații, să se facă vipt neapărat și de toate zilele a doritorilor culturei.”    

Până la apariția din anul 1840 a ”Daciei literare”, ce a constituit, de fapt, actul de naștere a literaturii române moderne, sub semnătura lui Mihail Kogălniceanu, epoca prepașoptistă de puternică efervescență cultural-jurnalistică, teatrală și pedagogică impusă de Asachi și Heliade, în Principate, a reprezentat zbuciumul continuu al unor conștiințe providențiale ale Neamului nostru de la început de veac XIX (termenul ”providențial” îi aparține criticului literar Eugen Lovinescu și a fost folosit pentru a caracteriza, în mod plenar, personalitatea distinctă a celui care a pus bazele ”Albinei românești”, în Moldova, cărturarul Gheorghe Asachi). Am să închei cu o interogație firească a regretatului om de cultură Corneliu Leu, ce sună astfel: ”(…) fără întemeietorii Eliade și Asachi, generația reprezentată de Negruzzi ar fi scris: ”Și românismul limpede / Curge din pana ta”…?!”    

Bibliografie

1. Leu Corneliu, Începuturile presei în limba română, Editura Realitatea, București, 2004
2. Piru Al., Literatura română veche, E.P.L, București, 1963
3. Platon Maria, ”Dacia literară” Destinul unei reviste. Viața unei epoci literare, Editura Junimea, Iași, 1974
4. Simionescu Ion, Oameni aleși. Românii, Editura Paul Editions, București, 2018