Sunt momente în care poate că ne întrebăm unde ne este încrederea în noi. În ce unghere ale inimii s-a ascuns? De ce nu ni se arată atunci când avem cea mai mare nevoie de ea? Se lasă tăcerea. La început nu primim niciun răspuns. Suntem doar noi și cerul. Ușor ușor, gândurile prind a se forma în inimile noastre și, cu fiecare bătaie, se împrăștie în fiecare locșor.
Mi s-a întâmplat să îmi pierd încrederea în mine și să cred că totul s-a sfârșit. Să mă simt total neputincios. Gol și incomplet. Să consider că direcția în care merg este incorectă, chiar dacă ea îmi aduce bucurie și împlinire. Atunci m-am oprit și am început să îmi pun întrebări. Cine ești tu astăzi? Care sunt valorile tale? Ce te împinge înainte? Ce îți dă echilibru? Ce te motivează atât de mult, încât ești capabil să străbați lumea toată pentru a reuși? Pas cu pas, răspunsurile au început să vină. Pe măsură ce veneau, inima nu mai bătea atât de tare. Nici corpul nu mai tremura. Nici lacrimile nu mai curgeau. Eram eu, din nou. Ștefan Apostol. Pierdut și regăsit în călătoria inimii mele.
Îmi place să asemăn încrederea cu un far a cărui lumina călăuzește vasele ce navighează pe mările și oceanele lumii. Noi oamenii străbatem zi de zi drumul de acasă către locul în care avem nevoie să mergem și înapoi, călăuziți de lumina din noi. Ce este această lumină? Oare nu credința? Oare nu acea stare imposibil de descris în cuvinte, ci doar trăită? Să nu pierdem acea lumină. Să nu lăsăm valurile nedreptăților, bolilor, neajunsurilor, grijilor să ne împingă tot mai departe de ea. Ci să ne înarmăm cu curaj, cu perseverență și cu răbdare și să navigam spre farul din noi, acolo unde e frumos și bine. Departe de vânturi și de ploi aspre. Departe de valurile uriașe. Așa, știm că ne-am întors Acasă și că rămânem acolo. În sufletul nostru. În inimă.
Încrederea e veșmântul sacru pe care îl purtăm zi de zi. Să ne țină mereu de cald și de bine. Să ne fie conexiune cu Dumnezeu.
Cu prietenie, Ștefan Apostol. Iași, România
