Cerul Olteniei

Cerul Olteniei, înalt cât să-ți încapă toate visele nopții, albastru translucid cât să vezi îngerii zburând și pe Isus zâmbind către lume. Cerul Olteniei, plin de legende cu sfinți părinți, cu eroi desculți, cu mame prea devreme plecate, cu tați obosiți de neostoitul drum al vieții prin timp, toți binecuvântați cu odihna veșniciei în verdele raiului cel bine meritat.

Cerul Olteniei ce-și poartă în fuioare în alb îmbrăcate, fire de iarbă cenușii din care plâng lacrimi pentru fiecare rană sufletească și nevindecată și care se înalță sau coboară, după cum sufletul de om îl cheamă și-l blestemă. Căci știut este faptul că sufletul de pământean, tot la cer caută să-și afle alean, acolo își ascunde neștiute de lume străină, dorul, visul, speranță, vină. Spre ceruri își strigă omul durerea, de la cer așteaptă mângâierea.

Tot acolo, în înălțimi neumblate de talpă de om, doar de aripă de înger și de sfinți mi-am ascuns eu visurile toate, acolo în albastrul  ca o cerneală mi-am scris întrebările toate, mi-am desenat drumuri și am creionat toate personajele cărților de povești.

 Poteci de neumblat plecau din norii pufoși , ca un labirint ispitind curiozitatea mea de copil, pe când stăteam tolănită pe spate în iarba mirosind a verdele acela crud ce parcă nu-l mi regăsești niciunde. Doar acolo, în trecut, în copilărie , regăsești când te-întorci, mirosul de iarbă cosită sau de iarbă abia crescută și călcată cu picioare dornice să afle capătul unui drum unde, când crești, nu te mai poți întoarce.

Pe unde mi-au umblat mie pașii, pe ce cărări albastre privirea mea și-a deslușit porți  și și-au desenat luntre pentru ape, nimeni nu a mai călcat. Spun asta pentru că cerul Olteniei e imens și ajunge pentru fiecare doritor, dar trebuie să ai ochi privitori de poveste și sufletul deschis către lume și apoi să iei tot și să le înmoi în culoarea imaginației. Multe unghere am aflat, în fiecare am lăsat ceva pentru păstrat, mi-am desenat personajele preferate pe cărări de nori niciodată umblate, mi-am scrijelit numele să-mi rămână, acolo, pe tulpini de stele și mi-am lăsat amprentă de mână ca atunci când voi crește cerul Olteniei să știe a cui mână este cea care îi bate la ușă. Cerul Olteniei mele, mă cheamă, ispită, dulce-amară, albastru senin ca o dimineață de vară și greu în piept ca o piatră de moară. Așteptând, chemând, visând, departe și-aproape în același timp, purtându-și pe creste de ape, din fum, murgii amintirilor, câinii plecați din ograda strămoșilor. Vise muritoare stau și așteaptă mâna de copil ce acum a crescut , să se întoarcă la matcă. Spre aducere aminte, cerul Olteniei ține pregătită o luntre din valuri alburii și mătăsoase, să ne poarte spre el, să ne ducă aproape de tot ce am avut, de tot ce am fost, de magia unui lumi din care prea repede ne-a grăbit să ieșim. Cu o necuprinsă și de nespusă frumusețe, cerul Olteniei veghează și-i spune visului să aștepte, să nu renunțe, să nu-și ostoiască, chemarea aceea dulce, să mai amăgească timpul, să se oprească, să lase sufletul copilului de odinioară să mai rătăcească .

 Pasăre cu aripi deschise, cerul se unduiește alături de vise, valsează pe melodii neauzite de urechi muritoare și ne simte fiecare chemare, fiecare rugăciune și se șoptește noaptea încurajările, ca pe o rugăciune și de acolo de sus ne trimite tot ce-am ascuns din copilăria pe care o credeam muritoare. Floare albastră de nu mă uita, cerul Olteniei, grădina mea mirosind a zambile și a mușcate, mă cheamă la reîntâlnirea cu copilăria, noapte de noapte și-mi trimite ca semn de recunoaștere mângâierile bunicii, șoaptele murmurate sub stele când era cald și fânul ascundea oasele mele firave de copil și blana scămoșată a cățelului bătrân.

Și ce dor mă mușcă în piept știe numai inima mea, pentru acest cer unde eu am fost preț de o copilărie, stâlp de sprijin și temelie, desenator și scriitor, temerar căutător de comori rămase nedescoperite. Cerul Olteniei are atâtea și atâtea unghere în că nedescoperite, poduri de case de nori ce ascund mii și mii de comori, cămări zidite din nori întunecați ascund armele acelor soldați ce-au pierit luptând pentru libertate și cărora cerul le-a dăruit jilțuri verzi în eternitate.

Casă albastră pentru vise și gânduri nespuse, cerul Olteniei își aprinde toate felinarele nopților și așteaptă, așteaptă…răbdarea lui n-are margini, nu se satură niciodată, știe că orice ar fi, într-o zi și noi ne vom odihni, la umbre de ape ce curg din universuri vii și coboară în zboruri de fluturi gri, spre verdele ierbii unde atâția și atâția copii și-au modelat, cu mâini neobosite, din umbre, din întrebări, din speranțe, drumuri promise.

Cerul Olteniei, greu, precum dorul și dureros la fel, stă pe inima mea și mă cheamă și-mi amintește de toți cei ce mi-au fost reazem și mi-au ținut la adăpost, micuț, firav, dornic de viață, os.

Geografic vorbind, cerul Olteniei coboară și urcă semeț, în același timp, se întinde și se ascunde, în gânduri prin labirinturi de minte, în suflet prin sentimente, și cheamă și lasă semne pentru orientare, amintirile cu chip de mamă, de tată , de bunici, de unchi, de căței, de pisici…

Câmpuri și dealuri întregi s-au desprins din cerul albastru și și-au făcut poteci pentru când nerăbdători de revedere, ne vom odihni alături de vise printre albastre și înfloritoare poiene.

Și undeva, în cel mai frumos loc de pe pământ, sub cel mai albastru și mai senin colțișor de cer oltenesc, se află mirificul, neuitatul sat strămoșesc. Ascunde acest cer neasemuit satul meu în care am copilărit. Îl ascunde și mi-l pune la păstrare, să nu se decoloreze de la soare, să nu se tulbure de la timp, să-mi rămână nealterat în suflet și gând. Pași încă intacți, cu urmele mele așteaptă și azi și mi arată cărarea sub cerul Olteniei, către casă. Către casa aceea micuță din chirpici în care eu și toți ai mei am fost atât, dar atât de fericiți!

Poveștile pe care i le-am șoptit cerului, noaptea, cu glasul puțin adormit, s-au copt deja și stau pregătite să fie spuse și împărțite. Vise cuminți, lăstari de gânduri verzi îmi umbresc amintirile cu chip îngeresc. Potecuțele stau  ascunse în iarba ce  se apleacă unduitoare să pregătească reîntoarcerea fiului risipitor, cel care a plecat dar niciodată definitiv, niciodată uitând, purtând în suflet prin timp, cerul Olteniei semeț și senin, potolind dorul ca o carafă de vin pentru truditorul ce seamănă ogorul.

Praf albastru de zâne, cetăți înalte, desenate de mine, prinți și prințese frumoase, ramuri dese, umbroase, ape cristaline și reci, toate le ține la păstrare cerul acesta oltenesc. Di mine ceva, din tine ceva, din fiecare câte un vis, cerul ne lasă mereu deschis, drum să visăm și să călătorim. Cerul acesta pe care-l iubim și care mereu răbdător, cheamă așa cum cheamă stea un izvor.

Cerul Olteniei în definitiv și de neasemuit, îmi păstrează în el strămoșii iubiți. Stă de veghe noapte de noapte să nu-mi lipsească visul , mă păstrează aproape pe mine, copilul care am fost, în suflet, adânc și liniștitor de frumos. Urmele copilului zvăpăiat care am fost și care, să nu mai spuneți la cineva, încă-am rămas, se văd și acum, noaptea când cerul e puțin arămiu de la fitilul de lună care se stinge treaptă cu treaptă în timp ce-mi spune noapte bună.

Cerul Olteniei, e cerul meu , în el mă regăsesc mereu, în el îmi țin visele la păstrare, de acolo  îmi este forța și zare ochilor mei, de acolo mi-au împletit toți ai mei, de acolo începe acest drum pe care încă merg și acum. Fabulos de frumos și de maiestos, alt cer nu vreau și nu pot să cunosc!

Cu fiecare respirație, albastrul senin, îmi coboară prin privire în plămân și-mi rămâne, să-i construiască amintirilor casă și masă. Sub cerul Olteniei, pe dealul meu, îmbrăcată în verde ierbii foșnitoare în vânt, cu aripi din vise, a învățat eu despre sfinți, despre îngeri și despre acest pământ de unde mi se trage seva ce mă umple de pace.

Cu astre, cu aripi de nori și de lună, cerul acesta mă însenină, albastru amestecat cu duh de eroi, cu miros de brazdă întoarsă de perechea de boi, trimite spre mine dojană blajină de șoaptă de bunic și de bunică și alină doruri atemporale. Cerul îmi ține amintirilor de sete și foame.   Doinite în stropii de ploaie, amintirile plâng și mă cheamă să calc iar un pământ pe care, sub care, cerul și-a așternut turmele de stele în cale, ca o tunică strălucitoare să nu uit, să nu suit, să nu uit!…

Și de aceea, mă doare, mă încântă, mă alină, mă tulbură și mă fură, stafie binecuvântată a copilăriei trăită odată, fragment din mine, partea cea mai frumoasă, bucățică de acasă rămasă întreagă. Intactă.

Suspendat de araci cu formă de munți, cu brâu de râuri, învelit în lunci, coborâtor la chemare, alintător  de dor și de jale, povestitor fermecat, locul de unde am pornit și spre care mă-abat când mi-e greu și suflet-mi plânge, cerul Olteniei, casă de îngeri, alfabetar de cuvinte potrivite pentru a țese dorințe și vise, ochii mei către lume, ursitor de  destine, mi-e dor să te văd și sufletul îmi miroase a tine și gândurile îmi povestesc despre alabastrul tău mai albastru  ca cel de Voroneț.

Spune-mi, unde-ai ascuns poteca înstelată, dorul meu aleargă desculț, cătând fereastra deschisă unde stă și privește o fetiță micuță. Adunând în paner de nuiele vise și mere, zâne și stele, mă văd ca odinioară, fericită, căutând printre nori comoară. Astăzi, după atâta timp am aflat, că tu cer albastru mi-ai fost cu adevărat, comoară din care mi-am îmbogățit, sufletul, mintea și trupul acesta neobosit. Toate acele povești ce așteaptă să fie scrise, mi le-ai șoptit tu în nopțile nedormite, mi-ai arătat, mi-ai desenat, m-ai învățat, cer oltenesc despre tot ce contează cu adevărat!

Sursa: Ileana Vlădușel.