Un centru al credinței în mijlocul creierului
– Domnule profesor, v-am auzit afirmând adesea că partea ființei umane cea mai apropiată de Dumnezeu este creierul uman. Ce anume vă face să credeți că există o legătura a lui cu divinitatea?
– De ce credeți că toți sfinții aceia din biserici au pictată o aureolă în jurul capului, și nu al mâinilor sau al picioarelor? Encefalul nostru are un câmp electromagnetic care este dovedit. Care, în plus, este atât de puternic, încât, dacă s-ar pune electrozi, acesta ar putea ține aprins un bec. Or, despre acest câmp magnetic s-a spus că este legătura noastră cu divinitatea, că este interfața dintre lumea noastră și cea spirituală. Neurologii lucrează adesea cu un aparat numit RMN funcțional, care e capabil să arate cantitatea de hidrogen și de apă din creier și, în funcție de asta, să evidențieze structurile și densitățile creierului. Ei bine, acest aparat a demonstrat că, la măicuțele care se roagă în timpul testării, la persoanele super credincioase, anumiți centri din creier se aprind, devin foarte activi. Mai mult, sunt voci în știință care vorbesc de un centru al credinței în mijlocul creierului. E vorba de un anumit nucleu de profunzime, extrem de sensibil la marile emoții posibile, despre care s-a constatat că este foarte activ și în trăirile religioase.
„Lumea biologică e prea bine organizată ca să nu bănuim că există ceva în spatele acestei perfecțiuni”
– Ați atins un subiect foarte discutat astăzi. Au rugăciunea, credința vreun rol în procesul de vindecare?
– Este deja un lucru dovedit că atunci când crezi într-un medicament, un doctor, un cuvânt, o formă de divinitate, forțele cerebrale se mobilizează altfel în scopul învingerii bolii. Un exemplu foarte bun sunt eu însumi. Am avut nenorocul să mă îmbolnăvesc de covid. Am făcut, spun medicii, o formă medie, dar vă asigur că am avut toate simptomele. Sunt foarte des întrebat cum a fost. Rău! Am trecut prin iad. Și a fost cu atât mai greu, cu cât sunt medic, știam exact ce se întâmplă în organismul meu. Creierul meu era într-o stare de confuzie. M-am mobilizat însă cu partea care rămăsese lucidă, ca să înving boala, să supraviețuiesc, să nu pierd.
– Când spuneți că v-ați mobilizat, la ce vă referiți?
– La o mobilizare mentală, la a atinge o stare de meditație mentală. Elimini orice zgomot din jurul tău, telefoane, televizoare, forfotă, și te mobilizezi cu tot creierul pe care îl ai. Îți definești clar niște scopuri, cum e cel de a te vindeca, pe care apoi le repeți ca pe o rugăciune. Aceste rugăciuni repetate duc la o meditație, care e favorabilă creierului și învingerii bolii. Nu avem nicio certitudine în ce privește existența unei divinități. Dar lumea biologică e prea bine organizată ca să nu bănuim că există ceva în spatele acestei perfecțiuni. Și, văzând ca medic efectele extraordinare pe care credința le are asupra organismului uman, nu pot decât să spun că e mai bine să credem.
–Când vă pregătiți pentru o operație, luați în calcul și conexiunea aceasta cu divinitatea?
– În primul rând, pregătirea unei operații se face cu mult înainte, pe tot felul de scheme, de cărți care se deschid, se discută cu echipa, se repetă, îți faci o strategie, îți notezi anumite lucruri. E foarte important să fii foarte odihnit. Nu concep ca un chirurg să fie obosit, să bea prea mult sau să fumeze prea mult. Când operez, se încuie ușile, se închid toate telefoanele, se sting toate luminile în sală în afară de lumina de la microscop. Se discută numai despre operație, nu vorbim de fotbal și nu ascultăm muzică. Când operez, sunt ca în transă, nu simt nici oboseala. E o concentrare totală. Și da, înainte să intru acolo, îmi fac cruce și trimit un gând spre Dumnezeu. Experiența ca medic mi-a arătat că nu totul depinde de noi. De multe ori am făcut operații care erau la limită, iar pacientul a evoluat brusc și inexplicabil spre bine. Am simțit atunci că a mai fost Cineva acolo, care a dat o mână de ajutor. Ambroise Paré, marea personalitate a chirurgiei din secolul 16, chirurgul multor monarhi, când o rudă a unui pacient îi mulțumea că l-a vindecat, răspundea invariabil „Eu doar l-am bandajat, Dumnezeu l-a vindecat”. Ce a spus el e valabil și în ziua de azi. Știința și credința trebuie să meargă mână în mână. Einstein însuși, care era ateu, a spus că nu se poate una fără alta. „Știința fără credință șchioapătă, iar credința fără știință e oarbă”.
„Un creier foarte dezvoltat acționează ca un uriaș candelabru de lumini”
– S-a vorbit multă vreme în medicină de faptul că nu ne folosim decât 10% din creier. Ce s-ar întâmpla dacă am duce la maximum potențialitățile lui?
– Ce s-ar întâmpla? Am înnebuni, am pierde priza la realitate, la lumea concretă. E cazul multor genii, al multor copii-minune, e cazul lui Eminescu, dar și al lui George Gershwin, care a dat dovadă de o izbucnire uluitoare de creativitate în muzică și până la urmă s-a dovedit că avea, de fapt, o tumoră cerebrală. Dilema savanților e: tumora cerebrală a stimulat creativitatea sau suprasolicitarea intelectuală și creativă, nopțile nedormite au dus la degradarea sistemului nervos?
Un creier cu o supra-activitate, cu o activitate excesivă, ajunge să nu mai înțeleagă lucruri foarte simple, cum ar fi că 2+2 fac 4. Am văzut profesor de neurochirurgie în Lyon, care nu era în stare să-și pună ceasul să sune. Am văzut filosof în România care nu era în stare să conducă mașina, nu putea aprecia o distanță banală. Cu cât ești mai evoluat pe scara intelectuală, cu atât pierzi adaptarea la realitate și te conectezi la altceva. Un creier foarte dezvoltat acționează ca un uriaș candelabru de lumini, în care se aprind, se activează pe rând niște centri. Celulele nervoase, neuronii își trimit informație de la una la alta nu doar pe baze chimice, ci și electrice. IQ-ul uman depinde de numărul de sinapse și de legături dintre neuroni, de aceste aprinderi rapide ale luminilor din candelabru. Cu cât legăturile dintre neuroni sunt mai complexe, cu atât omul e mai deștept. Oamenii de știință au studiat creierul lui Einstein, ca să înțeleagă ce anume reflecta inteligența lui ieșită din comun. Au descoperit că avea o arie în partea stângă în care era vizibilă o creștere de celule, dar nu de neuroni, ci de celule care apără și hrănesc neuronii, o aglomerare de celule gliale, care favorizează activitatea intelectuală. În același timp, Einstein avea și un corp calos extrem de dezvoltat. Corpul calos e „autostrada” pe care circulă informația, între cele două emisfere. A lui era remarcabilă!
„Creierul are capacități de refacere incredibil de mari. Lumea medicală abia începe să le descopere”
– Și totuși, nu pot să nu mă întreb de ce ne-am născut cu toate aceste miliarde de neuroni, dacă în mod curent nu folosim decât o mică parte din ei…
– Pe de-o parte, pentru că neuronii au un ciclu de viață foarte scurt. Poate să moară și unul pe secundă. Ei sunt acolo să se înlocuiască încontinuu, e ceea ce medicina numește neuroplasticitate. După un accident cerebral grav, de pildă, atunci când un vas de sânge se blochează și o parte importantă a creierului nu mai primește sânge și oxigen și începe să moară, dacă acționăm în primele ore, introducând anumite substanțe care curăță vasele, așa cum cureți o canalizare înfundată ca să topești acele obstacole, cheagul se fluidifică, oxigenul circulă mai departe și accidentul cerebral se poate compensa. Celulele nervoase își pot reveni. Și chiar dacă nu-și revin toate, își revin cele din jur și preiau activitatea. Creierul are capacități de refacere incredibil de mari. Lumea medicală abia începe să le descopere. Pe de altă parte, neuronii sunt ca niște soldăței care stau pregătiți să intre pe rând în luptă. În viața de zi cu zi, alternăm continuu activitățile intelectuale, acum citim, acum socotim, apoi scriem sau ne reamintim, sau analizăm și tot așa. Sunt părți din creier care se liniștesc și apoi se activează continuu, sunt forme de menajare a creierului. Întrebarea care rămâne e, desigur: cât din creier funcționează? Ei bine, dacă funcționăm cu 30% din capacitate, e suficient ca să fim deștepți, chiar la un pas de a ne apropia de partea de sus a inteligenței umane.
„În primul și în primul rând, creierul are nevoie de aer curat”
– Azi se vorbește tot mai mult despre cum să ne păstrăm tinerețea. Este tinerețea fără bătrânețe o îndrăzneală a omului modern?
– Dacă luăm în considerare Biblia, de unde aflăm că ființa umană e proiectată să trăiască și 300 de ani, atunci nu, nu e o îndrăzneală să ne gândim la asta. Creierul ar avea resurse. Am primit în dar de la Dumnezeu această coroană de neuroni. Problema e că toată lumea visează la elixirul de viață lungă, dar nu facem mai nimic ca să o menajăm.
– De ce ar avea nevoie creierul ca să nu îmbătrânească?
– În primul și în primul rând, de aer curat. Aerul de pe planeta asta nu mai e de foarte multă vreme curat. Iar în București, e de-a dreptul toxic. Nu înțeleg cum de sunt în stare politicienii corupți să taie copiilor și părinților lor de la gură aerul curat, când ar putea să oprească acele surse de poluare. Ne tăiem singuri oxigenul vital, iar apoi mergem și ne plângem la medici. Aerul de calitate nu poate fi suplinit de nimic. Nu ne rămâne decât să ieșim cât mai des în natură. Apoi, avem nevoie de apă. Creierul plutește în apă. 78% din creier e apă. Apa hidratează și spală organismul. Eu beau în fiecare dimineață două pahare mari de apă alcalină pe stomacul gol. Niciodată rece sau cu gheață. Și fac tot posibilul ca, în restul zilei, să beau cei doi litri regulamentari. În al treilea rând, creierul are nevoie de mișcare. „Mă mișc, deci exist” ar suna dictonul lumii de azi. Orice mișcare a noastră este reflectată direct în creier. Dovada că așa stau lucrurile este aglomerarea de centri nervoși din talpa piciorului, care sunt direct conectați cu întregul organism și care sunt stimulați la fiecare pas. Pe baza lor s-a dezvoltat reflexoterapia. Dacă nu putem face mișcare zilnic, să facem măcar masaj în talpa piciorului sau pe palme. Masajul efectuat pe partea stângă a mâinii activează partea dreaptă a creierului și invers. În al patrulea rând, trebuie să-i dăm creierului să mănânce.
– Ce-i place creierului când vine vorba de alimentație?
– Creierului nu-i place neapărat ceea ce le place stomacului și papilelor gustative. Nu-i plac grăsimile, cărnurile grele, slănina… Pentru un creier în formă, avem nevoie de carne slabă de curcan, de pește slab, dar și de pește gras, de somon, fiindcă are acizi grași nesaturați. Avem nevoie de toate semințele posibile, iar România e plină de una din cele mai bune semințe pentru creier: sămânța de dovleac crudă, care ajută la producerea anumitor neurotransmițători, responsabili cu starea de bine. Nuca seamănă ea însăși cu creierul uman, e unul dintre cei mai buni sâmburi. Pătrunjelul, usturoiul, busuiocul proaspăt, rozmarinul și plantele aromatice, în general, stimulează activitatea nervoasă. Creierului îi plac la nebunie și dulciurile, are nevoie de ele. Zahărul însă nu este bun pentru creier, este un drog care creează reacții de dependență. Și nici amidonul din făinoase nu e bun. Trebuie să ne luăm zahărul din fructe și miere. Citricele sunt excelente, fiindcă avem nevoie de cantități mari de vitamina C. Mango și avocado sunt foarte bune. Rodiile și strugurii negri au mulți antioxidanți. Și-i mai place creierului ceva, care ne place tuturor: ciocolata! Să-i dăm cacao și ciocolată cât mai pură, mai amăruie, mai ne-însiropată. Și un pahar de vin roșu, din când în când. Ne face mai volubili, deschide căile nervoase, îmbunătățește imunitatea și circulația vasculară.
„Să evităm stările conflictuale. Să căutăm armonia”
– E creierul nostru sensibil și la stările emoționale?
– Este extrem de sensibil la stările conflictuale. Așa cum, la nivelul organismului, invidia, răutatea, supărarea, furia declanșează un ph acid, tot la fel, la nivelul creierului, ele modifică echilibrul chimic, declanșând valuri de „venin”. Să evităm așadar stările conflictuale. Să căutăm armonia. Să stăm cât mai mult la soare, la lumină, să mergem la munte și la mare, să ascultăm cât mai des muzică bună. Și să nu uităm de ceva ce face incredibil de bine creierului nostru: dansul, la nivel de îmbrățișare.
– Totuși, uneori nefericirile nu ne ocolesc în viață. Cum faceți să le țineți departe?
– Eu încerc de o viață să aplic vorbele primei mele șefe de neurochirurgie: „Dragul meu, inima e mică, fundul e mare. Să nu mai punem totul la inimă, să mai punem și pe fund!”. Aici, depinde de puterea fiecăruia de a ține necazurile la distanță. În măsura în care nu ne implică personal, când vine o veste proastă, să facem tot posibilul să o dăm mai departe, să o lăsăm să treacă. Gândiți-vă că viața de chirurg nu e întotdeauna frumoasă și lină. Oricât îți dorești să faci bine, nu întotdeauna reușești.
– Și cum faceți să nu vă apese eșecurile?
– Îmi fac un proces de conștiință. Dacă știu că mi-am îndeplinit ca doctor tot ce mi-am propus, că am făcut tot ce s-a putut omenește, sunt cu conștiința împăcată. Merg mai departe, încercând să mă concentrez pe partea pozitivă. Altfel nu aș putea continua să fac ceea ce fac.
„Nu mă culc niciodată cu grijile de peste zi”
– Domnule profesor, lăsați-ne să tragem cu ochiul în viața dvs. cotidiană. Cum vă gestionați ziua, ce obiceiuri sănătoase aveți?
– În primul rând, respect alimentația de care vă vorbeam mai înainte. Apoi, am grijă să iau anumite suplimente cu extrase de plante și vitamine care mie îmi fac bine: iau Uridine, un supliment care susține funcțiile cognitive, memoria, concentrarea și este un anti-aging foarte bun, iau 5htp, un aminoacid natural, care îmbunătățește nivelul de serotonină, și iau o combinație de vitamina C, D și Zinc pentru imunitate, mai ales în perioada de iarnă. În rest, îmi respect disciplina pe care mi-am făcut-o de-o viață. Încerc să nu-mi aglomerez ziua, să-mi programez efortul intelectual. Țin foarte mult ca, la finalul unei zile în care am fost și la spital, și la televizor, și cu studenții, ca să finalizăm diverse proiecte, să mănânc relaxat, fără să aduc problemele la masă. Uneori, beau un pahar de vin, cât să las deoparte oboseala de peste zi. La 9 și ceva mă culc deja, fără Netflix, breaking-news, televizor, facebook sau altele. Nu mă culc niciodată cu grijile de peste zi.
– Fiindcă ați vorbit de rețelele sociale, am să închei cu o întrebare care le implică. Se modifică și creierul odată cu lumea din jur, domnule profesor? Își lasă tehnologia noilor vremuri amprenta asupra noastră?
– Sigur că ne influențeză, nu putem să ne sustragem efectelor ei. Pe de-o parte, devenim din ce în ce mai deștepți. Aplicând zilnic atâtea tehnologii, ajungem să facem mult mai multe conexiuni, să ne dezvoltăm mental. Ne folosim mai mult creierul, dar devenim mai comozi. Facem totul apăsând pe-un buton. Cu cât folosim mai multă tehnologie, cu atât uităm să ne descurcăm de unii singuri: uităm tabla înmulțirii, uităm numerele de telefon, uităm să ne orientăm prin oraș fără GPS. Am uitat să mai scriem de mână, scriem tot mai urât. Or, caligrafia duce la o coordonare între ochi, mână și creier. Este triunghiul descris de Descartes. Câți dintre noi mai citesc o carte azi? Câți mai cumpără un ziar? Eram la un moment dat în Germania, într-o gară, și s-a anunțat anularea unui tren. Mă uitam cum toți au rămas acolo, așteptând noi instrucțiuni prin megafoane. Am fost singurul care s-a dus la informații, a căutat alt tren și a plecat mai departe. Uneori, suntem atât de conectați la tehnologie, că ne pierdem inventivitatea și empatia, ne izolăm social, ne desensibilizăm. Exemplul cel mai bun sunt cuplurile așezate față în față, la restaurant, fiecare cu ochii în telefon. Am uitat să ne îmbrățișăm, să dansăm corp la corp, să ne atingem, să ne strângem de mână. Ne transformăm în niște mici roboței, ușor, ușor, ne dezumanizăm. În fața acestor realități, nu am decât un singur îndemn. Să ne întoarcem la noi înșine și la natură!
Mihail Miron