M-am născut într-o lume gri care amorțea dureros sub un cer negru. Oameni vineți se mișcau fără un țel și o voință proprie. Eram condamnați să fim Omul Nou, programabil și previzibil, peste noi cernându-și cenușa urgiile unor nebunii. Mesianismul colectiv ne simplificase malign viața în numele
unui viitor paradisiac și morganatic, împingând într-un con de umbră realitatea prezentului. Așa îmi amintesc primii treizeci de ani din viață. Până într-o zi, când Gerul a clocotit…
Întunericul Răsăritului a creat probleme de identitate. Ne-am depărtat individual și colectiv de noi înșine până nu am mai putut preciza cine suntem cu adevărat. Am constatat îngroziți că măștile pe care le-am purtate atâta timp s-au lipit de fețele și sufletele noastre și că smulgerea lor nu mai este posibilă. Noi, Generația Marelui Exod, suntem primii ieșiți din apele tulburi ale totalitarismului la lumina pentru care nu aveam ochi și care, de fapt, era o himeră a noastră. Visele noastre s-au înșirat zdrobite de țărmul care ne-a despărțit de libertate. Le-am lăsat copiilor noștri moștenire. Pentru a înțelege că libertatea nu este un loc, ci o stare, mi-au trebuit următorii treizeci de ani.
Emigrarea este un act de revoltă, dar și de negare de sine. Acasă, ca etnicitate, înseamnă dragii tăi, spațiul tău, obișnuitul tău, poate banal, dar confortabil, și nu poate fi schimbat, este co-substanțial părinților. Ca emigrant de primă generație ești doar spectator într-un decor dinamic și multiplu în care ai imaterialitatea unei fantome, întrucât prezența nu generează apartenență. Realizezi, suferi, accepți, te obișnuiești și te topești în tine, în aer, în timp. Umbra ta este mereu în amintirile sufletului tău.
Undeva, despărțiți de tine de spații penetrabile în timp real doar cu gândul, dragii tăi îți pâlpâie imaginea cu toată intensitatea dorului ca resemnare. Imaginea aceea este singura dovadă manifestă a existenței tale ca rost. Și acolo ești tot o fantomă. Și totuși, fantoma care ești are ceva viu… Durerea! Această primă și ultimă senzație umană. A ta nu naște, nici nu ucide. Devine vocație și împlinire personală. Conștient acaparează orizontul și dă profunzime percepției. Astfel, ea devine Calea. Fără această perspectivă, nu mai poți vorbi de viitor. Un viitor concentrat într-un punct de trecere între două universuri. Viitorul, prin excelență imaginar, devine certitudinea pe care îți construiești Sensul. Ai creat deja o ipotetică realitate viitoare. Ea va fi de acum încolo stindardul tău.
Viața mea este rădăcina poeziilor mele, o poveste reală de durere și revoltă. Mă asum ca parte a generației Marelui Exod, această ultimă filă care încheie Neantul Valah. Dar nu în aceeași notă!
Cartea poate fi comandată:
https://letras.ro/product/generatia-marelui-exod-adrian-ruscea-editura-letras/
Adrian Rușcea
