Există locuri în care timpul nu curge în secunde, ci în acorduri de vioară. Iar pământul pare să vibreze de o tristețe mângâietoare.
Un astfel de loc, ascuns printre colinele line și blânde ale Bucovinei, este satul care astăzi poartă cu mândrie numele tânărului care și-a transformat geniul în nemurire, Ciprian Porumbescu.
Aici, pășind spre Casa Memorială și Muzeul dedicat lui, nu vii doar ca simplu turist, vii ca pelerin în căutarea unei povești despre iubirea absolută, jertfă și un dor mai mare decât însăși viața.
Casa memorială, o căsuță țărănească, autentică, ocrotită de umbra copacilor bătrâni, este ultima mărturie fizică a unei familii încercată de destin.
Este singura clădire rămasă în picioare din vechea gospodărie parohială a părintelui Iraclie.
În partea dreaptă, lângă ușă, se află scris un citat al muzicianului: Eram legat cu atâta duioșie și dragoste de patria mea, de casa mea părintească, încât îmi cădea întotdeauna greu să mă îndepărtez de ea chiar și pentru scurtă vreme. Că această patrie, această casă părintească, adică apropierea de cei dragi mi-a devenit tot mai scumpă, se înțelege de la sine… și urmează semnătura lui Ciprian Porumbescu.
Când treci pragul acestei case de lemn, cu pridvorul ei simplu, te cuprinde o emoție inimaginabilă, că ești întâmpinat de glasul blând al doamnei custode și melodia Balada.
Fără să vrei lacrimile îți invadează ochii și se preling pe obraji.
Interiorul locuinței păstrează aceeași atmosferă caldă, sfântă, parcă simți entitatea părintelui Iraclie, în care obiectele par că încă își așteaptă stăpânul, pe Ciprian.
O privire aruncată spre pianul familiei sau spre sfeșnicele vechi îți aduce aminte de imaginile tânărului „Ciprian”, repetând până la epuizare, cu degetele înghețate, dar și cu sufletul arzând de pasiune pentru vioară.
Pereții acestei case au fost martorii unei tragedii sfâșietoare. Măcinat de o tuberculoză necruțătoare agravată de lunile grele petrecute în închisoarea habsburgică, din cauza iubirii sale de țară, Ciprian s-a întors aici să moară la doar 29 de ani.
În această casă, sub cerul Bucovinei, pe care o iubea dincolo de cuvânt, s-a stins cel care ne-a lăsat moștenire peste 250 de lucrări muzicale din care amintesc doar câteva: Balada, Crai Nou, Trei culori, Rapsodia română pentru orchestră, Serenadă, Odă ostașilor români etc.
Ne spune custodele că în ultimele sale clipe, nemaiputând să cânte, privea pe fereastră și asculta suspinul vântului prin crengi, ca o ultimă partitură pe care doar el o înțelegea.
La doar câteva sute de metri distanță, Muzeul Memorial completează această frescă emoționantă.
Într-o clădire impunătoare, muzeul adăpostește o colecție neprețuită de amintiri. În afară de partiturile originale scrise cu cerneală îngălbenită de vreme, dincolo de scrisorile de dragoste și fotografii, piesa centrală care-ți oprește respirația este chiar vioara sa. Privind-o, acea vioară din lemn ars de trecerea anilor, nu poți să nu te gândești la degetele care au atins corzile și la sufletul care s-a revărsat în arcuș.
Vioara lui Ciprian nu este doar un instrument de muzeu, ci o relicvă a unei inimi care a bătut prea repede și prea intens pentru această lume.
Tot aici zace și durerea unei iubiri neîmplinite, scrisorile către Berta, fata cu ochi albaștri și cu părul bălai ca razele rupte din soare pe care destinul, diferențele sociale și confesionale, i-au interzis-o, adăugând un strat suplimentar de melancolie peste destinul său oricum tragic.
Deasupra statuii lui Ciprian Porumbescu este redat un citat din afirmațiile sale: Eu am avut din copilărie o antipatie de neînvins întotdeauna contra înstrăinării… Eram legat cu atâta duioșie și dragoste de patria mea, de casa mea părintească, că îmi cădea întotdeauna greu să mă îndepărtez de ea chiar pentru scurtă vreme… Că această patrie, această casă părintească… mi-a devenit tot mai scumpă, se înțelege de la sine.
Cine vizitează Muzeul Memorial și Casa Memorială din localitatea Ciprian Porumbescu nu pleacă de acolo la fel cum a intrat. Când ieși în curte și te așezi pe banca de sub arborii seculari și privești cerul parcă mai auzi și acum, purtate de vânt, fragmente și muzica din „Balada” lui. Este un strigăt de dragoste pentru viață, pentru neam și pentru o femeie pierdută.
Ciprian s-a stins devreme, dar prin această casă binecuvântată și prin acordurile lăsate moștenire, el refuză să moară.
Nu departe de aceste obiective muzeale se află biserica „Sfântul Dumitru” din satul Ciprian Porumbescu, fosta Stupca, unde sunt înmormântați mai mulți membri ai familiei sale, inclusiv tatăl său, iar pe crucea de la mormântul lui Ciprian Porumbescu este plasată o bandă tricoloră, iar pe cruce este scris următorul epitaf, conform dorinței sale:
Iar când fraților m-oi duce
De la voi ș-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneți
Mândrul nostru tricolor.
Opera compozitorului și interpretului Ciprian Porumbescu ne amintește tuturor că trupul este trecător, însă ceea ce se naște din iubire pură, devine veșnicie.
Marele poet Vasile Alecsandri a scris despre el următoarele: S-a stins în floarea tinereții, luând cu sine comoara de armonie ce era menită a încânta generația căreia aparținea.
Cristina Nălbitoru – membru UZPR
