Valahii din Austria. Repere socio‑economice și culturale ale românității dalmatice în Burgenland

În inima landului austriac Burgenland, la granița cu Ungaria, supraviețuiește o istorie aproape necunoscută publicului larg. Este ignorată și de istoriografia românească. Vorbim despre existența unei comunități de origine română (vlahi sau morlaci), stabilită aici în secolul al XVI‑lea. Cunoscută în arhive sub numele de Burgenländische Walachei (Valahia din Burgenland) sau Lipa Vlahija (Frumoasa Valahie), aici pe tărâm controlat de austrieci sau maghiari, valahii acești păstori îndrăzneți au format, timp de secole, o enclavă culturală și militară unică. O amplă investigație jurnalistică, publicată de revista ”Formula AS” acum câțiva ani, a readus la lumină destinele acestor români asimilați, ale căror urme se mai găsesc astăzi doar în arhivele bisericești, în toponimie și în memoria bătrânilor din sate. Revista ”Formula AS” este recunoscută în spațiul mediatic românesc pentru reportajele sale de investigație etno‑istorică, dedicând articole ample comunităților uitate de vlahi din Europa Centrală și Balcani. În mod specific, jurnaliștii revistei, printre care Andrei Cheran și Claudiu Târziu, au documentat existența comunității din Burgenland în reportaje de referință, precum cel intitulat „Copii ai Vlahiei suntem noi”, publicat în 2010.

Reporterii au călătorit în districtul Oberwart, în satele din jurul masivului Günser Gebirge (în special în comuna Weiden bei Rechnitz), pentru a căuta ultimele urme ale identității vlahilor. Au evidențiat faptul că, deși localnicii nu mai vorbesc limba română, regiunea este cunoscută chiar și astăzi în folclorul minorităților din Austria drept Lipa Vlahija (Frumoasa Valahie), iar satele își păstrează, în subsidiar, denumirile istorice (cum ar fi Parapatitschberg, legat de clanul vlah Parabatic). Reporterii ”Formula AS” au surprins în interviuri discuțiile cu bătrânii satelor care, deși integrați oficial în comunitatea croată sau germană, conștientizează că au o „altă origine”. Aceștia i‑au mărturisit reporterilor legendele transmise în familie despre strămoșii sosiți din Balcani ca păstori liberi și luptători de graniță. Reportajul a scos la iveală detalii din vechile registre de botez și din cataloagele de taxe (Taufbücher) ale bisericilor din localități precum Rumpersdorf sau Weiden. Jurnaliștii Claudiu Târziu și Andrei Cheran au arătat cum preoții catolici din secolele XVI–XVII îi înregistrau pe enoriași cu apelative etnice directe, precum „valahi” (Walachen) sau „morlaci”, subliniind statutul lor special, conferit prin decrete imperiale.

Reporterii au analizat mecanismele prin care acești români s‑au pierdut cultural: fiind complet rupți de nucleul românității carpatice, s‑au slavizat mai întâi prin căsătorii mixte cu croații din Burgenland, adoptând graiul čakavian, pentru ca ulterior să fie germanizați în epoca modernă. Reportajul a evidențiat paradoxul actual: din punct de vedere constituțional austriac, ei beneficiază de drepturi și de școli bilingve exclusiv ca parte a comunității croate, în timp ce originea lor valahă rămâne o temă abordată în principal la nivel de cercetare istorică, fiind parțial trecută sub tăcere de autoritățile statale de‑a lungul timpului. Jurnaliștii au identificat asemănări izbitoare între tehnicile de prelucrare a laptelui, arhitectura vechilor stâne alpine (Meierhöfe) din zone precum Allersgraben sau Rauhriegel și stânele din Carpații românești. Comunitatea denumită în documentele austriece Burgenländische Walachei (Valahia din Burgenland) reprezintă un fenomen etnic și istoric distinct în landul federal Burgenland, în special în districtul Oberwart. Din păcate, Austria ocultează oficial originea valahă a acestei minorități, iar statul român s-a obișnuit ca și în alte cazuri similare doar să tacă. Originari din Balcani, acești păstori valahi și luptători de frontieră au constituit o enclavă rurală cu particularități juridice, economice și culturale specifice. După bătălia de la Mohács (1526) – când nobilimea maghiară a pierdut lupta cu turcii – și în urma ravagiilor provocate de incursiunile otomane și de epidemii, marile conace și familii nobiliare din zona de graniță (cum a fost familia Batthyány) au promovat colonizări dinspre Balcani pentru repopulare și apărare. Printre coloniști s‑au numărat vlahii sau morlacii — grupuri est‑romanice de păstori nomazi/semi‑nomazi din Dalmația, Bosnia și Croația — care au primit pământ, privilegii și un statut juridic special. Nucleul vlahic s‑a concentrat în jurul masivului Günser Gebirge și cuprindea, în forme variate, aproximativ 10–13 așezări istorice, multe dintre ele astăzi integrate ca sate componente sau cătune în comune mai mari. Exemple importante sunt Weiden bei Rechnitz (centru regional al așezărilor valahe) și componentele rurale: Stari Hodas (Althodis); Rupišće (fost Rumpersdorf); Poljanec (Podler); Gornja Podgoria/Donja Podgoria (Oberpodgoria/Unterpodgoria); Kljuch (Allersdorf) și Allersgraben; Ispica (Spitzzicken, în comuna Rotenturm an der Pinka), precum și cătune istorice precum Mönchmeierhof, Parapatiće și Raurigel. Pe lângă așezările din Burgenland, transhumța medievală a vlahilor a lăsat urme toponimice și în vestul sau centrul Austriei (Tirol, Vorarlberg, Salzburg). Elementul Walch/Walchen apare frecvent în numele de localități și văi (de ex. Seewalchen am Attersee, Walchensee) și marchează vechile rute pastorale și prezența transhumantă a păstorilor de origine romanică. (https://atlas-burgenland.at/index.php?option=com_content&view=article&id=885:weiden-bei-rechnitz&catid=9&Itemid=101) Vlahii au fost stabiliți sub un regim juridic special. Ei au fost exonerați de obligații tipice iobăgiei și de anumite biruri agricole, în schimb, bărbații erau obligați la serviciu militar ca apărători ai frontierei (Wehrbauern). Economia comunității a rămas axată pe creșterea animalelor (porci, bovine) și pe comerțul cu animale. Documentele parohiale și cadastrale păstrează nume care trădează rădăcini slavo‑valahice sau balcanice: Radics / Radislovits (din Radu), Vlahovits / Vlasits (fiul Vlahului), Katanics (legat de termenul pentru soldat), Banić / Banovits (legat de titulatura de ban) sau Bratits / Pranić (întâlnite printre morlaci).

Între anii 1517 și 1547, marii moșieri din familiile nobiliare Erdődy și Batthyány au adus grupuri compacte de păstori migratori (numiți în documente Walachen sau Wanderhirten) pentru a repopula pământurile devastate. Aceștia erau organizați în ghilde/cete familiale conduse de un cneaz sau jude local. Mai erau numite ghilde valahe. (https://www.weiden-rechnitz.at/weiden-bei-rechnitzbandol.html). În secolele XVI–XVII, în regiunea muntoasă administrată de castelul Rechnitz–Schlaining s‑au stabilit numeroase comunități de vlahi (păstori românofoni), care au lăsat o amprentă durabilă asupra toponimiei, structurii sociale și vieții rurale locale. Documentele de arhivă și registrele fiscale oferă o imagine clară asupra privilegiilor, obligațiilor și dinamicilor demografice ale acestor sate și cătune. Un act important emis în 1549 de contele Peter II Erdődy reconfirma drepturile și libertățile inițiale ale vlahilor. Aceștia erau exonerați de munca agricolă forțată (robota), în schimbul serviciilor militare de pază a granițelor în calitate de „Wehrbauern” (păstori‑soldați). Privilegiile militare și civile acordate unor familii sau lideri locali — precum recunoașterea unui anume Bosnyák în 1549 — atestă statutul special al unor gospodării valahe în cadrul domeniilor feudale. În registrele fiscale din 1613, apar primele nume de familie specifice vlahilor stabiliți în Weiden, iar cele mai frecvente erau Smolian și Parapatic. Satele valahe din această zonă au constituit nucleele economice ale păstorilor locali. Localitatea Althodis (Stari Hodas) s-a fondat sub stăpânirea castelului Schlaining, satul a prosperat din agricultură sumară și creșterea caprinelor și oilor pe pantele Günser, iar populația redusă a condus treptat la fuziunea administrativă cu Weiden.

În legătură cu Rumpersdorf (Rupišće), documentele din 1541 arată că capii familiilor vlahe au cerut contesei Dorothea Puchheim clarificarea taxelor pentru a evita abuzurile. În 1549, contele Erdődy a recunoscut privilegii militare unui lider valah numit Bosnyák. În anul 1688 satul număra doar 14 familii de origine valahă, rămânând comunitate distinctă. De asemenea, la Podler (Poljanci), colonizarea a fost mixtă — în jurul anului 1560 au fost așezate 14 familii de către stăpânii Schlaining, iar în 1601 au sosit noi refugiați. Vlahii s‑au stabilit la marginile așezării și au fost rapid asimilați în majoritatea croată. Menționez și Unterpodgoria, care este o mică localitate (sat) din landul Burgenland, din Austria, care, împreună cu satul învecinat Oberpodgoria, formează așezarea Podgoria, cu aproximativ 160–180 de locuitori. Parcă sunt nume de podgorii din Muntenia noastră. E adevărat cuvântul are origini slave. Localitatea Podgoria era în secolele XVI–XVII cunoscută în hărțile imperiale drept Hundsberg („Muntele Câinilor”). În 1592 avea doar 3 gospodării și jumătate (sessionen). Vlahii din cele două podgorii aparțineau domeniului Rotenturm și se ocupau cu paza drumurilor forestiere montane. Alte localități — Allersdorf (Kljuch) și Allersgraben — au fost înființate pe crestele cele mai izolate. Aceste așezări s‑au format din stâne care au evoluat în cătune permanente. Izolarea a permis conservarea tradițiilor pastorale legate de creșterea vitelor mari până târziu în secolul XX. De menționat este asemănarea așezării vlahilor pe pajiștile înalte din Burgenland sau Alpi la fel ca în Carpații Păduroși în Polonia sau Moravia cehă.

Spitzzicken (Ispica) este unic în listă prin apartenența actuală administrativă la comuna Rotenturm an der Pinka. De ce? După răscoalele anti‑habsburgice (Bocskay 1605, Bethlen 1621) a primit refugiați vlahi de confesiune greco‑ortodoxă, spre deosebire de valahii catolicizați veniți anterior. Mönchmeierhof, Parapatitsch (Parapatitschberg) și Rauhriegel erau la origine Meierhöfe (ferme sau conace) și cătune sezoniere. Parapatitschberg poartă numele clanului vlah Parabatic, documentat aici din secolul XVI. Un sector din Mönchmeierhof, numit Bosnyák în 1719, adăpostea inițial familii descendente ale judelui valah recunoscut în 1549, iar Rauhriegel era zona de stână de altitudine pentru vară. Economia acestor comunități a fost, secole la rând, autarhică și centrată pe comerțul cu animale: păstorit transhumant, produse animale și servicii de pază a drumurilor montane. În a doua jumătate a secolului XX a avut loc o transformare radicală: animalele au dispărut treptat de pe pășuni, locuitorii au migrat spre orașe (în special Viena), iar limbajul și identitatea culturală s‑au contopit în mare măsură cu cele ale minorităților croate și germane locale. Numeroase toponime și nume de familie păstrează însă memoria prezenței vlahilor în regiune. A fost o pierdere mahoră pentru cultura valahă din Austria. Arhivele, registrele fiscale și privilegiile feudale confirmă că vlahii au format, în zona Weiden–Schlaining, comunități viabile, specializate în păstorit și paza frontierelor. Deși procesele de asimilare și migrație au redus marcant vizibilitatea lor etnoculturală până la sfârșitul secolului XX, urmele toponimice, documentare și anumite tradiții rurale rămân dovezi ale contribuției lor la peisajul rural al regiunii. Spre deosebire de ortodocșii români din alte regiuni, vlahii din Burgenland erau, în general, romano‑catolici (morlaci catolicizați în Dalmația/Croația). Bisericile parohiale și capelele rurale (de ex. Rupišće, Weiden bei Rechnitz, capelele din Podgoria și Althodis) au fost centrale pentru viața spirituală, educație și păstrarea identității comunitare, fiind dedicate adesea sfinților protectori ai vitelor și păstorilor. Din estul Alpilor austrieci nu este exclusă transhumanța pe coamele înalte spre localitatea Valchava din estul Elveției considerată de mine ca frontiera de vest a păstorilor valahi.

Procesul de asimilare a cuprins două etape, astfel: în secolele XVII–XVIII s‑a produs slavizarea lingvistică, cu trecerea la dialectele croate locale (graiul čakavian), iar în secolele XIX–XX s‑a accelerat germanizarea sub presiunea administrativă austriacă. Astăzi, descendenții acestor vlahi sunt, din punct de vedere constituțional, incluși în minoritatea croată din Burgenland. În anumite sate (Weiden, Spitzzicken) încă există școli și semnalistică bilingvă (germană/croată). Însă, memoria originii valahe persistă prin cercetări locale, arhive parohiale și exponate din muzee regionale. În păstrarea identității valahe a acestei minorități croatizate și germanizate ar trebui să intervină MAE român prin acorduri și protocoale de colaborare pentru păstrarea specificității românești. Toți vlahii de aici au conștiința originii române, iar tradițiile sunt specific românești. Ei spun ”șercan” la zmeu și au cultul morților la cimitir, aprind lumânări, pun flori la morminte și oferă pomană săracilor. Cuvinte ca „panche”, „gaci”, „gaban”, „cijme”, „izvor”…locul ”La Biserică” și azi sună atât de românește în gura localnicilor, care umblă în cămăși albe încinse la brâu cu curele late de piele. (apud Claudiu Târziu și Andrei Cheran, Formula AS, 2010) Trebuie să recunoaștem că Valahia din Burgenland reprezintă un exemplu relevant de mobilitate și adaptare etnică în Europa Centrală. Coloniștii păstori valahi din Balcani – integrați prin drepturi speciale și obligații militare – au lăsat urme toponimice, onomastice și culturale durabile în peisajul austriac, deși limba și identitatea lor primară s‑au diluat în decursul secolelor. Renașterea identității valahe a acestei minorități din Burgenland în perspectiva și proiecția drepturilor europene legitime a minorităților este o datorie a statului român și istoriografiei române.

Ionuț Țene