Interviu realizat de Mădălina Corina Diaconu cu dr. în istorie Ernest Oberlander Târnoveanu
D.M.C.: Pentru mine, de câte ori vorbesc despre Lupșa, gândul mă duce la steagul tricolor care a fost prezent la Marea Adunare Națională în 1918. Iată un steag care ne poate spune povestea acelor momente, un steag care a fost păstrat de lupșeni cu tot sufletul, un steag care a ajuns la Muzeul Național de Istorie a Romîniei și este astăzi în Patrimoniul Național, este trecut ca obiect de tezaur. Dar astăzi, alături de domnul Ernest Oberlander Târnoveanu povestim puțin despre trei momente importante din istoria cea mai recentă, dacă e corect să spun așa, a acestui steag. În 2018 steagul a fost piesa centrală a expoziției realizate atunci cu ocazia centenarului. În 2019 la început de an, o delegație de la Lupșa a venit la București, a venit în Muzeul Național de Istorie a României, s-au reunit cu piesa lor de suflet, iar în 2021 steagul a călătorit pentru câteva zile înapoi acasă, chiar în Muzeul Etnografic Pamfil Albu din Lupșa, acolo de unde a pornit toată povestea.
E.O.T.: În mod paradoxal, muzeele românești au mai puține piese autentice, importante, legate de istoria, să spun, a ultimilor 150 de ani, decât obiecte din neolitic, epoca bronzului, din vremea dacilor românilor și așa mai departe.
Dar, lăsând gluma la o parte, drapelul Lupșenilor, care au participat la Marea Adunare la 1 decembrie, de la Alba Iulia, mi se pare nu numai o piesă extraordinară ca document, practic, într-un fel sau altul, este înscrisă istoria foarte complicată a ultimilor mai bine de 100 de ani pe care i-a trăit poporul nostru. De la uriașa speranță și bucurie din decembrie 1918, când Transilvania și celelalte ținuturi, Banatul, Crișana, Maramureșul, s-au unit cu România, până la momentele dramatice după al doilea război mondial, când România a fost practic ocupată de către armata sovietică și regimul comunist a interzis pentru mai bine de două decenii și jumătate să se vorbească despre caracterul național, despre drepturile și justețea cauzei românilor din Transilvania și, în general, despre istoria României așa cum a fost ea. Steagul lupșenilor a supraviețuit în mod miraculos pentru că este practic singurul steag care a fost la Alba Iulia și a ajuns până în zilele noastre.
Au fost sute de comunități care au avut propriul steag, dar fie că nu au existat oameni cu mintea luminată, cum a fost Lupșeanul Albu, care a păsrtat steagul cu toate riscurile. În anii 50-60 puteai să faci închisoare pentru un asemenea gest considerat naționalist și agresiv și, sigur, din punct de vedere al mărturiei, un unicat pentru că el a fost dat în patrimoniul celei mai importante instituții muzeale din țară, Muzeul Național de Istorie României, unde steagul se găsește la loc de cinste și unde a fost conservat, restaurat și expus, sigur, cu măsură așa cum o cer normele, la toate evenimentele importante, inclusiv la Marea Expoziție din 2018, când am sărbătorit centenarul desăvârșirii Unității Naționale. Acest steag, pentru mine, este o dovadă că nu peste toți românii istoria a trecut fără ca ei să reacționeze.
Se spune că majoritatea comunităților rurale românești au trecut prin istorie pitindu-se prin diverse locuri. Lupșenii nu au făcut așa. Nici femeile din Lupșa care au țesut acest steag în toamna anului 1918, când situația era foarte neclară, se prăbușise Austro-Ungaria, dar în Transilvania încă erau trupe, erau jandarmi, erau autorități ale vechiului regim și nu puțini dintre cei care au încercat să afirme drepturile românești au plătit chiar cu viața.
Deci, în aceste condiții și de lipsuri foarte mari, a fost un război total care a dus la foamete, la neglijarea populației civile, nu se găseau de niciunele, de la mâncare până la țesături și încălțăminte. În aceste condiții, femeile din Lupșa au găsit fire ca să țeasă materialul, vopsele cu care l-au vopsit și atunci când Lupșenii și-au trimis delegația la Alba Iulia, au avut steagul propriu. Din acest punct de vedere, acest steag este și o dovadă că istoria nu trece peste toată lumea ca un val de apă și se scurge la vale.
În al doilea rând, steagul a fost dat unei instituții și nu cum s-a întâmplat adesea, că a fost lăsat, neglijat și până la urmă distrus de intemperii de animale sau de insecte.
Și în al treilea rând, steagul acesta a avut noroc. Lupșenii actuali nu și-au uitat nici predecesorii, nici trecutul și și-au dorit foarte mult să aibă steagul în satul lor. Și în ciuda pandemiei, am reușit, sigur, cu doi ani întârziere, deabia în 2021, să facem ca steagul să fie prezent din nou la Lupșa și sper ca această prezență să nu fie ultima și să se repete din când în când, pentru că, sigur, nici steagul acesta, bătrân de peste 100 de ani, nu poate să stea prea mult în alte locuri, decât aici, la muzeu, unde deja s-a obișnuit cu condițiile de temperatură, de umiditate. Poate că acest lucru poate să fie și un exemplu generațiilor actuale, un exemplu pentru cei de azi care să știe să prețuiască lucrurile, ca cei de mâine să se bucure, așa cum ne bucurăm noi cu toții de acest steag. Da, cu siguranță, o comunitate fără rădăcine, adică o comunitate care nu-și cunoaște istoria și nu și-o apreciează, este ca o frunză în vânt. Temeinicia oamenilor locului a fost aceea că au fost atașați de limbă, de cultură, de istoria lor și nu s-au plecat.
