Jurnalul de călătorie este, după cum se știe un gen literar des întâlnit în literatura universală ale cărui origini trebuie căutate în din antichitate în cadrul unor descrieri de călătorie folosite ca mijloace de cunoaștere geografică și istorică. Interesant este că, de-a lungul istoriei literaturii întâlnim numeroși pictori care s-au îndelecnicit cu scrierea unor jurnale de călătorie. Sunt cunoscute, în acest sens, însemnările de călătorie ale lui Dürer (1471-1528), care obișnuia să noteze, informații minuțioase referitoare la călătoriile sale din Țările de Jos. Mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, apar notele de călătorie ale lui Delacroix despre vizitale sale în Maroc iar Gauguin, în „Noa Noa” încredințează tiparului un jurnal de călătorie complex, cu relatări aflate la granița dintre realitate și mit despre geografia, istoria, cultura și modul de viață al insularilor din Tahiti.
Scriitorii moderni conferă, la rândul lor, jurnalelor de călătorie valențe excepționale manifestându-și interesul pentru aspectele geografice, istorice sociale și culturale specifice locurile pe care le vizitează tansformându-și impresiile în pretexte de evoluție spirituală și de regăsire interioară. Privite în ansamblu aceste jurnale dezvăluie un altfel portret al pictorilor iubitori de călătorii, un autoportret literar, conceput din impresii și concluzii care se schimbă mereu pe parcursul unor intinerare geografice îndrăznețe și spectaculoase. La fel s-a întâmplat și cu autoarea volumului „Jurnal de călătorie iberic. Viață de emigrant” , care îmbinând registerele enumerate mai sus, a creat un text literar divers și complex alcătuit: din însemnări fixate în spațiu și timp, din observații de natură geografică și descrieri ale unor opere de artă sau ale unor monumente arhitectonice, condimentate cu reflecții de natură psihologică și filozofică. În paginile cărții, doamna Olteanu respectă firul cronologic al evenimentelor, dar se abate de la traiectoria inițială lăsându-se furată de observații estetice și de frumusețea unor peisaje care îți taie respirația, pe care le cuprinde în granițele unor fermecătoare descrieri literare. Călătoria iberică devine, astfel, pentru autoare prilej de rememorare a unor întâmplăti deosebite derulate pe parcursul celor 3 ani cât a durat șederea și călătoriile pe tărâm spaniol, dar și pretext de terapie și de redescoperire personală și artistică.
Referindu-mă la parcursul artistic al al pictoriței Rodica Olteanu, voi menționa faptul că pictorița s-a aflat într-o evoluție continuă, formarea sa în domeniul artelor plastice fiind completată de o experiență didactică, scenografică și publicistică variată, pe fundamentul unei intense activități expoziționale desfășurate atât în România, cât și în străinătate, în special în Spania, Grecia și Republica Moldova.
Artista s-a afirmat și ca scriitoare, publicând volumele : „Jurnal de călătorie iberic” (2018), „Viață de emigrant, ed. bilingvă româno-spaniolă (2019), „Simbioza artelor – publicistică” (vol. I – 2020, vol. II – 2025) precum și patru albume de artă (1997, 2010, 2019, 2025)
Revenind la ediția bilingvă româno-spaniolă a jurnalul iberic publicat în 2025 am observat că cele mai multe din paginile cărții, au un caracter confesiv, altele se apropie de stilul specific reportajului sau țin de registrul descriptiv. Există, în carte, numeroase pagini legate de istoria picturii și arhitecturii, altele abundă în informații de natură geografică și istorică.
Jurnalul nu este ferit de narativitate. Aceasta nu se manifestă printr-un fir epic propriu-zis, ci prin relatarea succintă a etapelor specifice înfiripării și dezvoltării unei povești de iubire dar și a unor scene de viață autentice. Este vorba despre o iubire descrisă prin insinuări, prin mici scenarii și explicații, ce surprind transformările interioare ale autoarei, care analizează, deseori, modul în care iubirea i-a schimbat viziunea asupra lumii, asupra persoanei iubite și asupra propriului mod de a gândi.
Dimensiunea estetică a jurnalului poate fi sesizată, spre exemplu, din notele despre muzeul El Prado, vizita la Madrid și la acest muzeu, devenind pretext de reflecție asupra artei europene sugerând că vizitele la un muzeu de artă pot deveni surse de împlinite spirituală.
„ A doua zi, mi-am continuat periplul cultural, fiind duminică, o zi frumoasă de toamnă (nu de iarnă) cu un soare îmbietor la plimbări prin parcuri și grădini. În sfârșit, ultimul obiectiv, muzeul El Prado, atât de mult râvnit de nesățioasa mea cunoaștere în domeniul artelor, pe care îl văzusem doar în imagini de album.
A fost o încântare sufletească care mi-a umplut viața de bucurie și fericire, încât nu l-aș mai fi părăsit. M-am reîntâlnit în acea zi, cu Josszi, înainte de vizitarea ultimei părți a muzeului, cea a tezaurului din subsol, pe care l-am admirat și comentat împreună. Am stabilit niște criterii de valori personale în ceea ce privește locul acestui muzeu în palmaresul european, situându-l cam pe locul cinci după faimoasele muzee: Luvru, Ermitaj, British Museum și National Gallery din Londra, apoi Uffizy Florența și muzeul Vatican din Roma. Muzeul El Prado, construit abia în secolul XVIII de arhitectul spaniol Juan de Villanuevo și inaugurat în 1819, în timpul domniei regelui Ferdinand al VII-lea, cuprinde peste 5.000 de opere de artă. Dacă-l comparăm cu colecțiile deținute de Ermitaj și Luvru ce posedă fiecare peste trei milioane de opere de artă, poate fi numit un muzeu modest. Dar pe lângă bogata încărcătură sculpturală, ce datează din epoca romană (la parter), întâlnim nume și opere celebre: Rubens, Dürer, El Bosco, Velasquez, Ribera, Zurbaran, El Greco, Tizian, Rafael, Pieter Bruegel, Fra Angelico, Botticelli etc. Dar cel mai bogat reprezentat, pe ultimele două nivele, picturile lui Goya aproape complete, cuprinzând și cartoanele de tapiserie de la palatul Escorial, cu seria Capriciilor, reprezentarea familiei regelui Carlos al IV-lea, cele două Maya, Vestida și Desnuda etc.” (p. 39)
Într-un alt fragment, scriitoarea demonstrează că a atins funcția estetică și confesivă a jurnalului și se concentrează asupra dificultăților întâlnite de emigranții români în Spania punând în evidență dimensiunea competitivă a vieții artistice din Logroño, important oraș din comunitatea La Rioja, unde „există multe săli și galerii pentru manifestări artistice plastice, însă numărul artiștilor este mult mai mare. Mulți dintre ei pictează ca hobby și sunt foarte buni, iar dintre profesioniști sunt mulți invitați din alte orașe sau zone ale țării.” (p. 49). În această situație, mărturisirile, referitoare perseverența necesară deschiderii unei expoziții personale și la efortul depus pentru atragerea a conaționalilor la un astfel de eveniment, pun accentul, pe faptul că experiența emigrării este dureroasă mai ales dacă este dublată de necesitarea păstrării identității artistice pierdute în momentul plecării din țară.
Limbajul pe care îl folosește doamna Olteanu pentru a descrie locurile pe care le-a vizitat, pentru a face portretele psihologice ale oamenilor, pe care i-a cunoscut și care au susținut-o, este, nu de puține ori, metaforic. Evocarea trăirilor emoționale și schițarea schimbărilor intervenite în propriul univers emoțional, modelat de fericire sau întristare, de momente de extaz, recunoștință de melancolie, se realiează, de asemenea prin intermediul unor imagini vizuale variate și puternice.
„Trebuie să ne deschidem mintea, – recunoaște autoarea – pentru a putea permite sentimentelor să fie exprimate, împinse spre inimă, care este canalul prin care energia vieții curge în sufletul nostru. Dacă mintea este închisă, sentimentele se vor retrage în inimă, care va suferi, având un efect negativ. Bucuria din suflet trebuie să treacă prin inimă pentru a putea intra în mințile noastre. Curgerea liberă a energiei vieții se exprimă prin esența vieții, care este dragostea, prin bucurie și veselie. Aceste sentimente se exprimă liber și neîngrădit atunci când natura sufletului este bucuria pură și nealterată. Un zâmbet este o fereastră deschisă către suflet, iar râsul poate fi ușa care îl deschide.” (p. 99)
În partea finală autoarea accentuează dimensiunea filosofică volumului și lansează ideea că adevărata cunoaștere a lumii și explorarea unor noi spații geografice și culturale începe cu nevoia de cunoaștere de sine și se termină cu dobândirea unei libertăți creatoare fără margini. Multiplele experiențe trăite în spațiul iberic dezvăluite pe parcursul acestui inedit jurnal concluzia că întâlnirea cu necunoscutul, cu noi locuri și oameni noi poate reprezenta un fertil pretext pentru confruntarea cu eul interior.
„Am dorit mult să descopăr -concluzionează autoarea în rezumatul de la finalul volumului – spiritul acestei țări hispanice pe care o îndrăgisem cu mult înainte de a o cunoaște concret, deși eram limitată de timp și de un spațiu geografic. Dar așa a fost să fie. Avem liberul arbitru de a alege în viață ceea ce ne dorim însă decizia aparține marelui nostru creator al Universului. Cunoașterea îți deschide noi orizonturi spre libertate și dorința continuă de a explora viața în cele mai neașteptate situații în căutarea și descoperirea Universului minții și a sufletului uman.”
Evident, jurnalul de călătorie iberic, s-a transformat, pe parcursul scrierii fiecărui capitol, dintr-un sincer și terapeutic proces mărturisitor, într-un act creație artistică, ce reflectă maturitatea literară a doamnei Rodica Olteanu și mi-a consolidat încrederea în capacitatea domniei sale de a-și transforma însemnările într-un discurs literar rafinat aflat la granița dintre memorialistică și observație istorică, culturală și psihologică, atent documentat, expus într-un limbaj descriptiv atrăgător, încărcat de prospețime, lumină și culoare.
LILIANA MOLDOVAN
