Gravată în orice inimă română,
în glasul bătrânilor străbuni,
Limba noastră, cu vorba-i fermecată
ne poartă dragostea de țară,
din anticele vremuri, până-n uitate-le genuni.
Eroi neînfricați, învățătorii, de neștirbire, crunt au apărat-o.
Poeți, cu har, în palma inimii au pus-o.
În doine și balade veșnic adorată, au așezat-o barzii.
Limba română cântă-n leagăne cu pruncii
și-n rugăciuni se înalță în spiritul iubirii.
E firul ce ne leagă cu străbunii.
Cu ea ne scriem visele,
Înflăcărat, ne primenim iubirea
și în cuvinte dulci în ea ne dregem dorul.
La umbra limbii noastre, tainic se ivesc speranțe,
Și grija mamei în sânul limbii, lin se toarce.
E limba noastră cu vorbe fermecate,
Cu lungi povești grăite în strălucite taine.
Cu diademe de poezii rostite-n șoaptă
și în rugăciuni ca sfinte mângâieri de îngeri,
ne spunem cu mândrie limba.
E limba ce-ne nvăluie simțirea
și gândul înțelept, peste trecuții ani, cu trudă îl așează.
E limba ce în dorul ei ne ocrotește și spre cunoaștere adâncă ne-îndreaptă.
Cuvântul românei noastre limbi ne învață și ne adună.
Ea știe să stea drept în zboru-i fără vină.
Oriunde-am fi, în lumea largă,
e putea ce ne leagă de glia cea străbună,
Doar vorba ei îmbogățește ritmul inimii
și veșnic îl întoarce spre vatra cea română.
LILIANA MOLDOVAN
