Cine-și iubește țara în vremuri de răscruce,
Când ceilalți ca și lașii îmi fug și-o părăsesc,
Acela e românul ce-și duce greaua cruce
De dragoste de țară, de neamu-i creștinesc.
Cine își pune pieptul, ca stavilă furtunii
De ponegrire crasă, de vorbe mincinoase,
Și-și apără cea vatră de-arsura grea a urii,
Acela e românul în vremuri mari, vântoase.
Cine îmi simte dorul de cuibul de născare,
De casa părintească, chiar dacă nu-i palat,
De-un tril de ciocârlie, când lacrimi de iertare
Înalți în spre altare, din locul de plecat,
Acela e românul, ce are-n el strămoșii
Și datini și-obiceiuri și limba românească,
Și buna cea cuvință ce i-au lăsat-o moșii
Și gustul pâinii coapte pe vatra strămoșească,
Și slana și cârnațul ce nu au preț pe lume,
Și vinul cel de miere cu gust de busuioacă,
Și-un cânt de veselie șisfintele cutume,
Nescrise legi străbune, din vremea noastră dacă.
Aceasta e învățul și simțul cel din tine
Ce-l duci când pleci în lume, rămâie-n gând mereu,
El mi te cheamă-acasă să-ți fie-o clipă bine,
Să iei de-aici putere, în viață când ți-e greu.
Mircea Dorin Istrate
