Atunci când se cufundă în necuprinsul poeziei, scriitorii fac pași spre nemurire topindu-și sufletele în delicate respirații de înțelepciune și iubire. O inegalabilă și trainică poveste de iubire se înfiripă adesea între acei ași ai condeiului care au dezvoltat o echilibrată afinitate între poezie și filosofie. Relația dintre ele trebuie gândită din perspectiva unei savuroase simbioze, fiindcă poezia și filosofia se comportă ca două glasuri care se caută una pe alta se provoacă și se atrag, pentru a se întâlni într-o reînoită relație în cadrul căreia rigorea și profunzimea meditațiilor filosofice se împletește cu muzicalitatea și fluiditatea emoțională a poeziei,
Despre relația fertilă sau rivalitatea dintre aceste două forme de gândire și creație s-au exprimat, de-a lungul timpului, atât iubitorii de filosofie cât și creatorii de versuri. Platon, spre exemplu, atunci când se referea la forma cea mai eficientă de guvernare a cetății ideale i-a așezat pe poeți pe o treaptă inferioară filosofilor. Cu toate acestea, gânditorul grec recunoaștea, că poeții, deși sunt simpli imitatori ai Lumii Ideilor sunt capabili de o extraordinară intuiție lirică, ce îi apropie de adevărurile la care au acces filosofii.
Mult mai târziu, în secolul XX, Heidegger reușește să răstoarne raportul dintre poezie și filosofie, în favoarea celor care își îmbracă gândurile în expresii poetice. Numai atunci când își învăluie creațiile în țesătura metaforelor, crede Heidegger, poeții găsesc calea de acces spre esența Ființei, entitatea ontologică supremă ce se lasă surprină doar de viziunea metaforică asupra realității. Influențat de metafizica heideggeriană, Lucian Blaga face distincție între cunoașterea luciferică, adică rațională și cunoașterea paradisiacă, adică poetică. Ca formă perfectă de expresie estetică, cunoașterea paradisiacă, are capacitatea de a dezvălui esența misterului fără a-l distruge, dimpotrivă, reușește să îi potențeze farmecul și valoarea transcedentală.
„Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister” – scrie Blaga în „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Dacă pentru Blaga, protejarea aurei de mister a poeziei reprezenta o datorie sacră, Marin Sorescu, își îmbracă atât poeziile, cât și cugetările filosofice în haina ironiei. În opera sa literară, versurile își pierd profunzimea și devin aproape ludice iar dialogul cu cititorul atinge o anume familiaritate. Să nu uităm, însă, că în spatele caracterului sprințar al versurilor lui se ascunde o solemnitate disimulată.
În versurile „Am strigat: Cine sunt?/ și ecoul mi-a răspuns: Unde?” din poemul „Ecouri”, Marin Sorescu condensează o întreagă problematică existențială, pe care o încadrează într-un registru ironic ce-i îmblânzește profunzimea și gravitatea. Marin Sorescu nu simte nevoia de profunzime, ci își limitează gândirea la interogații ce uimesc și deschid porți spre variate căi de interpretare.
Referindu-se la specificul stilului artistic abordat de Marin Sorescu, în teza sa de docrorat intitulată „MARIN SORESCU FEŢELE TRANZITIVITĂŢII”, Cosmin Borza, insistă asupra faptului că : „ (auto)ironia şi multiplele parodii demistifică adesea nu temeiurile mitice, ci asimilarea lor de către un prezent atins de inerţie. Și mai intrigante mi-au părut funcţiile creatoare dobândite de alegoriile şi parabolele tipic soresciene. Neîncrederea, chiar spaima faţă de cuvintele „goale”, agonice, vidate de substanţă prin clişeizarea abuzivă a semnificaţiilor, îl determină pe Sorescu să însceneze învăluiri alegorice pentru a sugera, concomitent, irepresibila nevoie a literaturii de a reprezenta marile problematici ale omenescului şi incapacitatea îndeplinirii respectivului deziderat. Prin cadrări asemănătoare se manifestă şi subiectul sau «eul» poetic: în ciuda devitalizării care îl caracterizează, el aspiră dramatic, însă inutil, la recuperarea cât mai completă a unei centralităţi de care îi este imposibil să se dezică. ” (Marin Borza, Rezumatul Tezei de doctorat „MARIN SORESCU FEŢELE TRANZITIVITĂŢII”, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, Catedra de Literatură Română, Teoria Literaturii şi Etnologie, 2012).
Cert este, că, atât gândirea poetică, cât și cea filosofică își dau mâna pentru a reconfigura lumea iar dacă poezia o descrie în metafore și în delicate expresii vizuale și auditive, filosofia îi sondează adâncimile. Aceasta din urmă nu mai caută frumusețea, ci se axează pe identificarea adevărului și al dreptății, supreme valori existențiale ce își dezvăluie cel mai bine sensurile în unicul și uimitorul univers al metaforei.
Liliana Moldovan
