Poeziile „Iubiți-vă” și „Brațele mele” pe care Doina Pană Chira le-a publicat în revista „Orizonturi mureșene” și care au fost traduse în limba italiană de doamna Mădălina Veronica Radovici, alcătuiesc un tandem liric extrem de reușit, ambele poeme încadrându-se în seria poeziilor de dragoste. Iubirea străbate, de fapt, ca un fir călăuzitor întreaga sa creație literară. Autoarea poemelor menționate mai sus vorbește despre iubire cu evlavie, ca și cum s-ar referi la o mare taină. Devenită materie primă pentru poeziile sale, iubirea care irumpe din fântâna sufletului autoarei, este rodnică, plină de emoție și sensibilitate, născându-se pe parcursul unui proces subiectiv, din perspectiva căruia factorul mărturisitor primează în fața aspectelor filozofice care nuanțează deseori ideea de iubire.
Poeziile de dragoste create de doamna Pană au un puternic caracter confesiv, detaliu pe care îl întâlnim frecvent în lirica feminină. Din această perspectivă, versurile se concentrează asupra unor emoții puternice, condensate în imagini vizuale și auditive reduse la esență. Intervin, în acest context, și simbolurile, ceea ce demonstrează faptul că autoarea este atentă la detalii, nuanțe și culori.
În poemul intitulat „Iubiți-vă”, strofele îmbracă o haină morală evidentă. Adresându-se umanității cu acest imperativ, scriitoarea transmite un mesaj moralizator și face un apel direct pentru cultivarea sentimentelor de iubire ca fundament al solidarității umane autentice. Versul final, care dă și titlul poemului, este un strigăt de disperare. „Lacrimi se scurg / pe obrazul lumii” – constată autoarea, ce devine solidară cu suferința generală a oamenilor conștienți de faptul că suntem nevoiți să cultivăm un sentiment de empatie universală pentru a ne salva din plasa egocentrismului exagerat și a individualismului ieșit din comun.
De asemenea, versul : „Sabia lui Damocles atârnă / deasupra capului nostru”este similar unui semnal de alarmă și indică. simbolic, fragilitatea societății contemporane aflată în declin, fiind pe cale de a-și pierde valorile morale și culturale.
„Te uită cum lacrimi se scurg
Pe obrazul lumii,
Lacrimi de tristeţe si durere.
Pământul îşi scutură răul
Sabia lui Damocles atârnă
Deasupra capului nostru.
Îndreptaţi-vă oameni
Nu aprindeţi focuri în cer
Iubiţi-vă!” (Doina Pană)
Așa cum în poezia „Hoțul de cărți”, scriitoarea strigă : „Opriți vă, lăsați cărțile să trăiască!”, în acest scurt poem, Doina Pană ia atitudine și se comportă ca un misionar ce luptă pentru supraviețuirea prin iubire și pentru iubire.
De factură diferită este poezia „Brațele mele” a cărei muzicalitate devine melancolică fuzionând cu ideea că sentimentele de iubire se transformă o dată cu trecerea timpului și, chiar dacă la prima vedere par estompate, amintirea momentelor de iubire „lasă urme pe retină”. Există, așadar, în sufletul scriitoarei un fir de speranță ca un culoar de lumină aurie, în raza căruia eu-ul liric așteaptă „reîntoarcerea păsării / cu aripi de vis”.
„Braţele mele se-ntind
Ca nişte aripi de păsări
Spre inima ta!
Sufletul meu cântă
Un cântec de primăvară.
În toamna vieţii
Amintirea iubirii
A lasat urme pe retină,
Umbre se amestecă
In seri târzii.
Dimineţele sant pustii…
Braţele mele se-ntind
Sper cer si imploră
Reîntoarcerea păsarii
Cu aripi de vis…” (Doina Pană)
Lecturând aceste două poeme în mintea cititorului se naște speranța că lumea mai poate fi salvată prin iubire, iar atunci când sentimentele de atașament răsar din intimitatea unui suflet feminin grațios și profund, dragostea devine cuvânt de îndreptare și pretext de aducere aminte iar poezia se transformă în elegant îndemn și discretă chemare, refugiu intim și prilej de responsabilizare.
LILIANA MOLDOVAN
