Sunt zile care nu sunt doar simple date din calendar, ci stări. Zile care nu fac zgomot, dar care ating ceva profund în noi. Pentru mine, Dragobete este exact un astfel de moment. Nu o sărbătoare împrumutată, nu inimioare din plastic și clișee, ci o amintire veche, românească, despre cine suntem. Dragobetele mă face să mă simt autentic românește – ancorat, sincer, viu.
Dragobetele este sărbătorit tradițional pe 24 februarie și este considerat sărbătoarea românească a iubirii. Originile lui sunt foarte vechi, mergând până în perioada precreștină, când oamenii trăiau în ritmul naturii. Dragobete nu este un personaj istoric în sens strict, ci unul mitologic, adesea descris ca fiul Babei Dochia – un tânăr vesel, protector al iubirii, al tinereții și al primăverii. El simbolizează renașterea naturii, începuturile, emoțiile curate de după iarna lungă.
De ce a fost „înființată” această sărbătoare? Pentru că oamenii au înțeles, instinctiv, că iubirea nu este un lux, ci o necesitate. Așa cum natura începe să înflorească, și sufletele trebuiau să se deschidă. Dragobetele era ziua în care păsările își făceau cuiburi, în care se formau perechi, iar singurătatea sau supărarea erau considerate semne rele. Era o zi a vieții, a optimismului.
Tradițiile legate de Dragobete sunt simple, dar pline de sens. În trecut, tinerii ieșeau împreună în natură, culegeau primele flori ale primăverii, râdeau, alergau. Exista un joc ritualic: băieții alergau fetele, iar dacă o fată plăcea un băiat, se lăsa prinsă și sărutată. Acel sărut era considerat o promisiune – se spunea că cei care se sărută de Dragobete vor rămâne împreună tot anul. Totul era firesc, curat, omenesc.
Astăzi, românii sărbătoresc Dragobetele mai discret, adaptat vremurilor moderne, dar esența rămâne aceeași. Este o zi în care îți arăți afecțiunea, în care îți amintești să fii aproape de cei dragi. Nu doar iubirea romantică este celebrată, ci și cea dintre prieteni, familie, oameni. Unii oferă flori, alții câteva cuvinte sincere, iar unii doar își amintesc să sune sau să îmbrățișeze pe cineva.
Pentru mine, Dragobetele nu este un rival al Valentine’s Day, ci o alternativă cu suflet. Ziua Îndrăgostiților pare adesea zgomotoasă, comercială, standardizată. Dragobetele, în schimb, este tăcut. Are miros de pământ dezghețat, de zăpadă care se topește, de speranță. Mă duce cu gândul la sate, la bunici, la povești transmise nu din cărți, ci din inimă.
Dragobetele îmi amintește că identitatea românească nu înseamnă doar istorie și limbă, ci și emoție, tradiții duse mai departe fără să fie scrise. Când trăiesc această zi – chiar și doar în interiorul meu – simt că aparțin. Că fac parte din ceva adevărat.
Într-o lume grăbită, în care totul pare copiat și importat, Dragobetele este pentru mine un gest mic de rezistență. O sărbătoare care spune că iubirea nu trebuie să fie spectaculoasă ca să fie reală. Și că identitatea nu se explică, se simte.
Poate acesta este adevăratul farmec al Dragobetelui: nu cere gesturi mari. Doar șoptește atât: nu uita să iubești. Și nu uita cine ești.
Ionela van Rees- Zota
———-
Dragobete – Liebe, die nach Frühling und Zuhause riecht
Es gibt Tage, die mehr sind als nur Daten im Kalender. Tage, die etwas in uns berühren, ohne laut zu sein. Für mich ist Dragobete genau so ein Tag. Kein importiertes Symbol, keine genormten Herzen aus Plastik, sondern eine leise, alte Erinnerung daran, wer wir sind. Wenn ich an Dragobete denke, fühle ich mich auf eine Weise authentisch rumänisch – tief verwurzelt, ehrlich und lebendig.
Dragobete wird traditionell am 24. Februar gefeiert und gilt als das rumänische Fest der Liebe. Seine Ursprünge reichen weit zurück, in vorchristliche Zeiten, in eine Welt, in der die Menschen im Einklang mit der Natur lebten. Dragobete ist keine historische Figur im klassischen Sinne, sondern eine mythologische Gestalt – oft beschrieben als Sohn der Baba Dochia –, ein junger, lebensfroher Gott der Liebe, der Jugend und des Frühlings. Er steht für das Erwachen der Natur, für Neubeginn, für das erste Herzklopfen nach dem langen Winter.
Warum wurde Dragobete gefeiert? Weil die Menschen verstanden haben, dass Liebe nicht nur romantisch ist, sondern lebensnotwendig. So wie die Natur im Frühling neu zu blühen beginnt, sollten auch die Herzen der Menschen offen sein. Dragobete war der Tag, an dem die Vögel ihre Nester bauten, an dem sich Paare fanden – und an dem es als schlechtes Omen galt, allein zu bleiben oder traurig zu sein.
Die Traditionen rund um Dragobete sind einfach, aber voller Bedeutung. Früher gingen junge Menschen in Gruppen hinaus in die Natur, pflückten die ersten Frühlingsblumen, lachten, sangen. Es gab ein spielerisches „Verfolgen“ der Mädchen durch die Jungen, und wenn ein Mädchen einen Jungen mochte, ließ sie sich einholen und küsste ihn – ein Kuss, der als Versprechen galt. Man glaubte: Wer sich an Dragobete küsst, wird das ganze Jahr über zusammenbleiben. Es war unschuldig, natürlich, menschlich.
Heute feiern viele Rumänen Dragobete ruhiger, moderner – aber der Kern ist derselbe. Es geht darum, Liebe zu zeigen, Nähe zuzulassen, Beziehungen zu ehren. Nicht nur zwischen Liebenden, sondern auch zwischen Freunden, Familie, Menschen. Manche schenken Blumen, andere schreiben ein paar ehrliche Worte, manche erinnern sich einfach bewusst daran, jemanden anzurufen oder zu umarmen.
Für mich persönlich ist Dragobete kein Konkurrenzfest zum Valentinstag, sondern eine Alternative mit Seele. Valentinstag fühlt sich oft laut an, kommerziell, geschniegelt. Dragobete hingegen ist leise. Er riecht nach feuchter Erde, nach Schnee, der schmilzt, nach Hoffnung. Er erinnert mich an Dörfer, an Großeltern, an Geschichten, die man nicht in Schulbüchern findet, sondern im Herzen trägt.
Dragobete macht mir bewusst, dass rumänische Identität nicht nur aus Geschichte und Sprache besteht, sondern aus Gefühlen, aus Traditionen, die über Generationen weitergegeben wurden, ohne je aufgeschrieben zu werden. Wenn ich diesen Tag begehe – sei es auch nur innerlich –, habe ich das Gefühl, Teil von etwas Größerem zu sein. Etwas Echtem.
In einer Welt, die immer schneller wird und in der alles kopiert, importiert und standardisiert scheint, ist Dragobete für mich ein stiller Akt des Widerstands. Ein Fest, das sagt: Liebe darf einfach sein. Und Identität darf man fühlen, nicht erklären.
Vielleicht ist das der wahre Zauber von Dragobete. Er zwingt niemanden zu großen Gesten. Er flüstert nur: Vergiss nicht zu lieben. Und vergiss nicht, woher du kommst.
Ionela van Rees- Zota
