La vremea verii timpurii,
Când arşiţa tot urcă-ncet,
Iar teii cântă simfonii,
Ne prinde dorul de POET
Şi-atunci, cu sufletul vibrând,
Uitând de grijile lumeşti,
Purtând tot versul LUI în gând,
Ne îndreptăm spre Ipoteşti.
Aici, în Templul Poeziei,
Păşim uşor, tiptil, discret
Şi toate-n jur parcă ne-mbie
Să ne pătrundem de POET.
Aici e locul drag şi sfânt
Al efigiei unui neam,
Aici aflăm tainic pământ
Ce-a zămislit şi râu şi ram.
Aici sunt doine şi eresuri,
Aici mai e un singur dor,
Aici, ca nouri lungi pe şesuri,
EL stă deasupra tuturor.
Cu-a sa gândire dezinvoltă,
Cu suflet viu şi cuget teafăr,
S-a înălţat mereu spre boltă,
Fiind Lumină de Luceafăr.
Trudind să caute cuvinte
La toate câte sunt fireşti,
EL este- adevărat Părinte
Al limbii noastre româneşti !
EL însuşi este viaţa noastră
Cu-al ei bogat şi grav registru,
Din munţi şi pân´ la marea-albastră
Şi de la Tisa pân´ la Nistru.
În EL găsim oricând puterea
Orice impas de-a depăşi,
Prin EL ne spunem mereu vrerea
Şi conjugăm verbul “a fi”.
Cu opera-i dumnezeiască
Dă seama de-un întreg popor,
Menit aici să veşnicească:
TRECUT, PREZENT şi VIITOR !
Iar dacă săvârşim păcatul
De a-I rosti un singur vers,
Acesta ni-i Certificatul
De nemurire-n Univers !
De-aceea-n miez de Cireşar,
Când teii-şi ning dalba lor floare,
Spre EL porni-vom, iar şi iar,
Spre a – I aduce închinare !
Mihai Caba
