Țelul lui Mihai Viteazul: împărat și restaurator al imperiului roman, cu capitala la Constantinopol!

Fără îndoială Nicolae Iorga este unul dintre cei mai importanți și prolifici istorici români din toate timpurile. Personaj complex, cu o cultură aleasă și exhaustivă, Nicolae Iorga a fost un savant de talie internațională, respectat pe plan național, european și mondial. Un aspect cunoscut al scrierilor istorice a importantului istoric este cel legat de bizantologie și rolul Constantinopolului în viața celor trei Țări Române, atât înainte de cucerirea otomană, dar mai ales după 29 mai 1453, când Mahomed al II-lea a învins pe ultimul împărat roman Constantin al XI-lea. Nicolae Iorga a devenit un reper al bizantologiei universale, alături de Charles Diehl sau Du Cange. Iorga a avut o viziune complexă asupra bizantinologiei, încadrând-o într-un spațiu geografic mai larg din Balcani, până la Moscova sau sudul Italiei. Un moment de referință în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai importanți experți în domeniu. În Țările de Jos, Iorga a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Bizantin: L’Homme byzantin („Omul bizantin”). În anul 1934, Nicolae Iorga a publicat și o carte în care relata punctul său de vedere despre România la începutul perioadei moderne — Byzance après Byzance („Bizanț după Bizanț”), precum și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”), iar în 1939 tipărește culegerea de studii și conferințe de bizantologie ”Studii Bizantine” la București. Nicolae Iorga a fost un promotor al bizantinologiei și a influenței imperiului roman de răsărit în viața Țărilor Române și din Balcani. În acest sens, la baza cărților sale a stat o structură instituțională, prin înființarea Institutului de Studii Sud-Est Europene la București, în 1914, în colaborare cu Gheorghe Murgoci și Vasile Pârvan. Marele istoric a deschis o cale de cercetare, care a elucidat numeroase aspecte ale originii și continuității vieții politice, economice, culturale și religioase ale țărilor balcanice și, în special, ale Țărilor Române. ”Prin formula pusă în circulaţie, Nicolae Iorga a relevat supravieţuirea Bizanţului timp de câteva secole după căderea Constantinopolului. Pentru Iorga, Bizanţul înseamnă o continuitate a lumii antice târzii şi o supravieţuire a sa în lumea modernă. Pentru Iorga exista un Bizanţ real (330 -1453) şi un „Bizanţ” ideal, care se prelungeşte până în pragul veacului al XIX – lea. Astfel, continuitatea bizantină este triplă: politică, de civilizaţie şi umană,” scrie Pr. Ciprian Apetrei. (Continuitatea bizantină: Bizanţ după Bizanţ, http://ziarullumina.ro). Din păcate, istoricii noștri, contemporani cu Nicolae Iorga, dar și cei din perioada comunistă sau post-decembristă nu au dezvoltat această linie de analiză și cercetare a istoriei românilor din punctul de vedere al bizantinologiei. Nu doresc să reiau tezele lui Nicolae Iorga, care de altfel, sunt foarte cunoscute de istorici și de publicul larg, ci doar să subliniez o trăsătură ignorată de cercetători, care explică foarte mult îndârjirea poporului român și a elitelor sale de a păstra tradiția ”bizantină” și religia ortodoxă. Ca și Nicolae Iorga, cercetătorii români merg pe un ”bizantinism” post-cucerirea Constantinopolului de după 1453. Se analizează o extindere a instituțiilor, culturii, religiei și economiei fostului imperiu bizantin la popoarele balcanice și la cel român. În acest sens, apelez la un citat tot din istoricul părinte Ciprian Apetrei ”După secolul al XIV-lea, când s-au constituit statele feudale independente româneşti, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate, s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul. După căderea lui, domnitorii noştri au considerat că este datoria lor să continue spiritualitatea şi cultura bizantină, ba chiar unii au dorit să o restaureze la Constantinopol. De aceea este inspirată expresia lui Nicolae Iorga: „Bizanţ după Bizanţ“. Nu înseamnă că Ţările Române au avut, după 1453, un rol conducător, ci Iorga a vrut să arate prin aceasta cum s-a continuat civilizaţia şi spiritualitatea bizantină în ţările ortodoxe. Cum Ţările Române erau într-o semidependenţă de Imperiul Otoman, neexistând o putere străină pe teritoriul lor, noi plătind doar un tribut către Poartă, putem spune că aveam o anumită libertate aici. Turcii nu au construit în acest areal nici o moschee.” Desigur familii întregi s-au mutat din Constantinopol în Țările Române, ca Paleologu, Cantacuzino, Rosetti sau Duca. Mai mult, justiţia Țărilor Române se baza pe culegerile juridice bizantine, răspândite îndeosebi în lumea ortodoxă. Instituţia domniei era construită după modelul politic bizantin, prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine, care aducea aminte de organizarea politică romană. Domnul Țării Românești era un ”basileus„ după modelul imperial din Bizanț.

Biserica ortodoxă din Țara Românească și Moldova era – în secolele XIV-XVI – foarte asemănătoare celei a Patriahatului bizantin faţă de ”basileus”, fără a exercita rolul de conducere ecumenică a altor Biserici ortodoxe. În secolele XIV-XVI mitropolitul ţării facea încoronarea şi înscăunarea domnului în cadrul unei slujbe speciale în catedrala mitropolitană, după un model bizantin. Se cunoaște faptul că episcopii noștri, atât din Țările Române, dar și din Transilvania, erau hirotoniți de către Patriarhia de la Constantinopol, atât înainte cât și după cucerirea otomană de la 1453. Inclusiv la starețul de la Mănăstirea Peri, din Maramureșul de dincolo de Tisa, era desemnat de Constantinopol. Românii luau ”ascultarea” și ”Lumina Ortodoxiei” de la imperiul roman de răsărit. De fapt, aici constă cheia rezistenței noastre ca popor despărțit în trei țări și totuși unit prin credință și cultură ”bizantină”. Am pus cuvântul ”bizantin” în ghilimele, ca să înțelegem că românii nu vedeau în Imperiul Bizantin, un imperiu separat sau altceva decât imperiul roman inițial. De fapt, Bizanțul nu s-a numit niciodată ”Bizanț”, ci a fost un ”cognomen” târziu, adus de istorici, mai ales folosit în epoca modernă. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557 de către istoricul german Hieronymus Wolf (1516 – 1580), care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea ”Corpus Historiae Byzantinae”. Bizantinii și-au spus întotdeauna ”romani”, nu de ”răsărit”, ci romani, iar imperiul nu era Bizantin, ci Imperiul Roman. Cetățenii imperiului erau ”romei„, adică romani. Până în secolul VII în armată, administrație și cultură s-a folosit limba latină, care treptat a fost înlocuită cu limba greacă. Din acest punct de vedere, primii domnitori din Țările Române sau membri ai clerului ortodox – stareții mănăstirilor ortodoxe și episcopii – făceau referire la ”Bizanț” ca la Roma, cei drept o Nouă Romă – Constantinopol. Clasa politică domnitoare și boierii se referau la ”Bizanț” ca la imperiul roman, iar Constantinopolul era Roma reală și simbolică întemeiată de împăratul Constantin cel Mare. Astfel se explică dorința românilor de a fi ”urmașii Romei”, de a face permanent prin tradiția de stat, juridică și religioasă raportarea la Noua Romă, de fapt la imperiul roman legitim al lui Constantin cel Mare, întemeietorul, care a mutat doar capitala, și nu a desființat imperiul. Apărarea religiei ortodoxe în fața ofensivei catolice și, mai târziu a reformei, era pentru români un zid de păstrare a tradiției și a constiinței imperiului roman de la care ne trăgeam originile, sevele și instituțiile. Nu întâmplător toți domnitorii medievali ai Țărilor Române erau pictați în biserici cu coroana împărătească de ”Basileus” și în haine imperiale ”bizantine”, de fapt ale imperiului roman. În evul mediu, înainte de 1453, Bizanțul, ca imperiu roman, considera încercările împăraților occidentali Carol cel Mare sau a celor romano-germani, ca tentative de urzupare a puterii romane. Ei erau de fapt în viziunea împăratului roman de la Constantinopol niște urzupatori. Când în secolul XVIII, Miron Costin scria în Letopisețul Țării Moldovei, că noi „de la Râm ne tragem”, se referă inclusiv și la imperiul roman cu capitala la Constantinopol, care istoricii moderni îl numeu Bizanț. Conștiința continuității romane a continuat prin ”Bizanț”, în consecință imperiul roman legitim, la românii din spațiul carpato-danubiano-pontic, dar și la ”romaniile” populare din Balcani, mai târziu numiți ”aromâni”, cei mai ”absoluți dintre români”, vorba lui Petre Țuțea. Întregul ev mediu și la începutul epocii moderne, românii au avut conștiința continuității, sub toate aspectele, a imperiului roman, cu capitala în Noua Romă. Românii au considerat imperiul roman, cu capitala la Constantinopol, puterea care legitima domnitorii, voievozii și clerul ortodox, în fapt biserica primară, nealterată de reforme. Toate acele țări înconjurătoare de altă religie, și care nu își trăgeau seva puterii din imperiul roman legitim, erau cotropitoare. Ortodoxia a fost religia mamă, inițială, a românilor care s-au creștinat odată cu apostolii și primii creștini din secolele I-IV, ce au venit pe aceste meleaguri cu extinderea imperiului roman. Domnii și elita boierească, precum și clerul, se considerau continuatori ai imperiului romani, dar și restauratori ai acestuia. Coroana imperială de pe capul domnitorilor români medievali din frescele bisericilor ctitorite era și o formă subsidiară și subtilă de evidențiere a continuării și restaurării imperiului roman pe teritoriul românesc.

Un exemplu de „împărat” roman a fost Mihai Viteazul, pe care istoriografia noastră l-a perceput și analizat doar din punct de vedere național, ca primul unificator al Țărilor Române de la 1600, iar primul care a impus această idee de unitate națională în mentallul colectiv a fost Nicolae Bălcescu, în cartea ”Românii supt Mihai Voeivod Viteazul”. Dar Mihai viteazul a mai avut și o altă trăsătură politică și culturală în epoca sa, acea de restaurator și de ”basileus” al imperiului roman, cu capitala la Noua Romă, adică la Constantinopol. Mare vistiernic sub Mihai Viteazul la curtea de la Târgoviște, Stavrinos Grecul descrie isprăvile domnitorului valah într-un poem, scris când era deținut în cetatea Bistriței după asasinatul din Câmpia Turzii de la 9 august 1601 și tipărit postum la Veneția în 1642. În poemul „Vitejiile prea piosului și prea viteazului Mihai Voievod”, Stavrinos îi blesteamă și îi hulește pe cei care au comandat asasinarea lui Mihai. Poetul grec care se considera ”roman” al fostului imperiu cucerit de turci avea toate motivele de supărare, deoarece Mihai Viteazul urma să elibereze Constantinopolul și să se încoroneze împărat roman în Noua Romă. Rolul lui Mihai Viteazul pentru lumea balcanică și a Orientului, nu era numai de unificator al Țărilor Române, „căpitan general” sub habsburgi sau de cruciat antiotoman, ci în special de restaurator al imperiului roman și de eliberare a Constantinopolului. Unirea Transilvaniei, Moldovei și Țara Românească era percepută de contemporani ca baza politică, economică, socială și, mai ales, militară pentru eliberarea Constantinopolului de sub turci și încoronarea voievodului muntean ca ”imperator” al imperiului roman restaurat. De aceea l-au plâns învățații, poeții și cronicarii vremii, atunci când a fost asasinat. Mihai Viteazul dorea împlinirea ceea ce a spus mai târziu istoricul Nicolae Iorga – ”Bizanț după Bizanț”. Domnitorii români erau moștenitorii de drept ai coroanei romane.

Elita grecilor de sorginte bizantină vedea în domnitorul Țării Românești un posibil împărat al Constantinopolului și un restaurator al imperiului roman. Dionisi Rali, născut în Creta, a fost un episcop al Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului, care a îndeplinit și funcțiile de mitropolit de Târnovo (1585-1600) și mitropolit al Moldovei și Sucevei (iunie-septembrie 1600). Încă din anii 1590 îl îndemna pe proaspătul voievod Mihai Viteazul să răscoale Balcanii. Prin acest episcop, Mihai Viteazul trimite scrisori creștinilor din Tesalia, Epir, Macedonia și din toată Grecia. Cărturari ca Gheorghe Palamede și Stavrninos grecul îi ridică ode, ba chiar și un poet al epocii a arhivat în criptogramă o poezie elogioasă, ca să nu-l identifice turcii, despre Mihai Viteazul, ca eliberator al creștinilor bacanici. Grecii s-au folosit de împăratul Rudolf și l-au rugat pe Mihai Viteazul pentru eliberarea Constantinopolului. Imediat după ce Mihai Viteazul a obținut victoria de la Șelimbar și intrarea în cetatea Alba-Iulia (noiembrie 1599), episcopul Dionisie Rali, ruda Cantacuzinilor și Palelologilor, îi cerea să se reîntoarcă în Balcani ca să cucerească Sofia și apoi să lupte pentru eliberarea Constantinopolului. Și spionii împăratului Rudolf consemnau că la Mihai ”singurul său gând este să pornească împotriva Turciei și să-și restabilească reședința la Sofia” Un călugăr dominican scria în iunie 1600 următoarele: ”Tragem nădejde, zisul Mihai Vodă va ajunge, în curând, să se înstăpânească pe Constantinopol, și grec fiind, și aclamat, și urmat îndeosebi de greci, odinioară stăpâni ai acelei Împărății, va pune să fie proclamat el și nu altul, împărat al Constantinopolului”. După asasinarea lui Mihai Viteazul, episcopul Dionisie Rali, care fusese intronizat vicar în Molodva, fuge la Veneția, apoi la Moscova, rămânând până la finalul vieții un pripeag. Poetul grec Stavrinos îl vedea pe Mihai Viteazul ca urmașul lui Alexandru cel Mare. Liricul Stavrinos e închis de nobilii maghiari la castelul din Bistrița unde compune ”la lumina stelelor” faptele de vitejie ale voievodului muntean. În compară pe Mihai cu Ahile sau cu generalul Belizarie, iar cărturarul Gheorghe Palamede susținea că Mihai a unit Ardealul cu Țara Românească, căci aceeași ”munți stau deoparte și de alta”. Grecul Matei de Pogoniana, care ajunge stareț la mănăstirea Dealu, i-a adus capul voievodului de pe Câmpia Turzii. Matei de Pogoniana scrie o istorie a lui Mihai Viteazul în care laudă lupta acestuia contra turcilor, că prin domnii români însăși se va reface vechea scenă a Bizanțului. Mihai Viteazul era perceput de popoarele balcanice ca un restaurator al imperiului roman, un luptător care merita să se încoroneze la Constantinopol, Dar soarta crudă, împăratul Rudolf și generalul Basta au fost complici la o crimă care a oprit prin asasinare planul voievodului român de eliberare a Constantinopolului de sub turci și încoronarea sa ca ”basileus” al imperiului roman, cum doreau grecii și ”urmașii Romei”.

Ionuț Țene