Vreau să privesc strălucirea soarelui în plină vară, să îi înfrunt perseverența cu care revine dimineață de dimineață. M-am săturat de arborii cărora le lipsesc ochi, ce râd în adierea crudă a căldurii ce-mi topește ca o lavă gândurile pe care le-aș fi transmis în privire spre soare. Mi-am transformat pleoapele în mono-aripi cu care să-mi lansez dorul spre infinit. Gândul că mi-aș înceta lumea interioară în umbrele ce o ascund mă tulbură. Bateți, pleoapelor, duceți-mi lumea pe raze de soare până acolo unde mă simt împlinit.
Am scris zilelor cu fâșii de visare, nopților le-am desenat conturul luminii pe aripile deschise, iar anotimpurilor le-am făcut adăpost în sedimente de suflet, dar pe tine, pe tine crezi că te-am uitat? Mi-ai semănat în inimă nebunia cu care nu m-am mai întâlnit, iar acum mă simt ca o grădină sălbatică, îngrijită de amintiri ce răsar din rădăcini răspândite acolo unde nu le-aș mai căuta. Am încercat să uit senzația de tine privind spre alte planete, unde m-aș fi izolat. M-am depărtat de pământul care mi-a scrijelit ființa cu tine prea ușor și adânc, sperând astfel ca nimeni să nu îi descifreze sensurile.
Mi-am deschis pieptul larg, iar inima mi s-a transformat într-o corabie purtată de vânt. Tu te-ai transformat într-o ființă care nu mai are inima. Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale, așa că, mă întreb eu, care ar mai fi șansa să ne aruncăm ancorele aproape?
Sursa text: Cosmisian
Sursa foto: Istock
