Ampla nuvelă intutlată „Noaptea” se impune, în ansamblul operelor literare create de dl. Lucian Dumbravă, prin autenticitate, prin spectaculozitatea discursului narativ și prin curajul de a concepe, încă de la primele pagini ale cărții, o atmosferă încărcată de mister și un scenariu bogat în situații ambigue și momente nedeslușite. Scriitorul arată limpede, încă din titlu, faptul că noaptea nu este doar decorul central în care au loc evenimentele descrise în carte, dimpotrivă, tenebrele nopții devin personaje reale ce participă efectiv a derularea faptelor și la contruirea dialogurilor dintre personaje.
Firul narativ este relativ simplu fiind dublat de o tensiune constantă ce amplifică rezonanțele subiectului dominant al fiecărui capitol din carte. Protagonistul nuvelei, Steve Stevenson, este un agent de turism fără preocupări literare, deci total lipsit de imaginație – care „nu a scris în viața lui o poezie” –, dar care devine figura centrală a unor experiențe incredibile, ce conturbă reperele obișnuite ale spațiului și timpului. Confuzia personajului principal ia naștere la o bifurcație de trei drumuri, și se accentuează la popasul cu parcarea cufundată într-o liniște întunecată și o recepție unde ceasul pare să se fi oprit la ora 12 și 2 minute, semn al unei temporalități înghețate. Pe drumul spre popasul turistic administrat de bătrânul Sandres, Steve o întâlnește pe Anna, o tânără enigmatică, a cărei apariție pe șosea ne introduce într-o atmosferă de largă stranietate. Intrând în camera pe care i-o repartizează recepționerul tăcut, adâncit în lectura romanului „Bâtrânul și marea”, Steve Stevenson are impresia că „nu mai aparține aceste lumi”, în plus, încă din prima noapte petrecută la refugiul turistic, somnul scurt al lui Steve, este populat, „de tuneluri și siluete feminine diforme”, ceea ce amplifică caracterul oniric al nuvelei și prefigurează intrarea într-un spațiu labirintic, într-o lume cu atribute magice, capabile să declanșeze neliniști și profunde intertitudini. Replica Anei care spune că „merge oriunde” este consonată cu atmosfera mistică. Ieșit din comun este și cel de al treilea oaspete, Harold, care sosește, tot noaptea, la popas și se miră să o găsească pe Anna, în același loc unde a lăsat-o. Prin schimbul lor de replici: „Ești tot aici”, spune Harold, iar Anna răspunde: „Am încercat să nu mai fiu… dar nu am ajuns nicăieri.”, cititorul descoperă o lume care pare să funcționeze după reguli ce sfidează realitatea.
Steve Stevenson, încearcă să scape de înfricoșătoarea senzație că se află într-un labirint și se străduiește zadarnic să părăsească popasul, dar descoperă că noaptea este „fără sfârșit”. De fapt, orice drum alege, spre orice punct de pe hartă își îndreaptă atenția, ajunge mereu acolo de unde a plecat, trăind senzația acută de déjà vu. Libertatea pe care și-o însușește devine o capcană, deoarece are de a face cu „libertatea de a fugi oriunde și de a nu ajunge nicăieri.” Astfel, simțindu-se prizonier într-o buclă de timp, ce a stagnat cu două minute după miezul nopții, Steve intră într-o stare de confuzie profundă. În urma unor discuții finale cu recepționerul și cu Harold, simte că se „decuplează de propriul creier” apoi se lasă dominat de o furie inexplicabilă. Printr-un gest violent, îl sugrumă pe Harold și o ucide pe Anna, în mod firesc, ca și cum ar elimina două dintre iluziile propriei minți. Finalul îl surprinde instalat, calm, la biroul recepționerului, convins că Anna, Harold și Sanders nu au fost altceva decât simple născociri ale minții sale obosite.
Resemnat, aflat sub spectrul unei nopți în care liniștea a devenit aproape ritualică, așteaptă apariția următorilor clienți, fiind satisfăcut că, de acum înainte, a devenit proprietarul popasului misterios și a preluat controlul asupra evenimentelor ce vor urma. În ciuda convingerii sale, că a preluat controlul, deși acele ceasornicului continuă să indice cu neobrăzare, ora 12 și 2 minute ca simbol al unei situații fără ieșire, al unui labirint fără început și fără sfârșit, eroul principal își regăsește liniștea și are impresia că și-a îndeplinit scopul ce l-a adus la popasul lui Sanders, și anume redobândirea liniștii interioare.
Lectura nuvelei ne demontrează cât se poate de limpede că noaptea este o reflectare a stărilor suflețești ale eroului principal, ce se simte confuz și incomplet. Ca și la Eliade, Lucian Dumbravă se raportează la tema nopții și a labirintului cu intenția de a crea un scenariu magic punându-și personajele în situații neobișnuite. Dacă în romanele lui Eliade: „Noaptea de Sânziene”, „Domnișoara Cristina” sau „Șarpele”, noaptea joacă rolul unui timp sacru marcând îndepărtarea de profan, fiind un timp al inițierii; în nuvela sa, Lucian Dumbravă ne sugerează, prin motivul nopții, faptul că realitatea are conotații profunde, ce depășesc imaginația iar timpul își modelează conturul în funcție de stările și atitudinile obsesive ale personajului principal.
„Şi-a dat seama abia după ce a spus toate astea că acelea toate la care se referea nu aveau legătură doar cu momentul în care s-a luat masa, ci cu multele ultime ore, că toate, pentru el, începuseră de la blestemata aceea de intersecţie cu două… Cu trei drumuri. Până să i se aducă băutura, trecu în revistă, nu numai evenimentele, ci şi emoţiile, stările din acele ultime ore. Ultime ore… Parcă trecuseră săptămâni, luni, ani, o viaţă!… Cât de ciudat e creierul omului, cum poate el deforma timpii în funcţie de stările prin care trece…” (Lucian Dumbravă)
Fragmentul citat dezvăluie starea de confuzie afectivă a lui Steve. Atunci când recunoaște că nu mai știe dacă au trecut săptămâni sau luni, eroul principal se confruntă cu o dilatare a timpului, marcată de prezența nopții care accentuează starea sa de alienare. Sunt gândurile unui bărbat care realizează că viața lui a ajuns la un moment de cotitură și, înțelegând că creierul îi poate juca feste, își trăiește oboseala existențială la cote maxime. Când disperarea și confuzia ating punctul culminant, Steve Sanders se dezice de propriile obsesii și de creațiile propriei minți, distrugându-le.
Pe parcursul lecturii observăm că Lucian Dumbravă creează o armonie perfectă între stările interioare ale personajului principal și tenebrele nopții care se adâncesc tot mai mult. În acest sens, scriitorul surprinde conexiunea dintre interior și exterior, noaptea devenind tot mai apăsătoare pe măsură ce frica personajului principal se transformă în panică, iar panica declanșează o criză extrem de puternică sub presiunea căreia eroul principal observă că nu mai știe ce face.
În concluzie, reactualizând tema labirintului și a nopții încărcate de mister, Lucian Dumbravă aduce în prim plan o poveste aflată la granița dintre real și onoric, dintre rațional și irațional reușind să ne arate că noaptea poate funcționa ca poartă de trecere într-un univers paralel. Așa cum se întâmplă în „Noaptea de Sânziene”, fascinantul roman a lui Mircea Eliade, unde timpul nocturn dobândește o semnificație ritualică și mitică, la Lucian Dumbravă, simbolul nopții poate fi interpretat, mai de grabă din perspectivă jungiană, decât din perspetiva filozofiei religiilor. Miezul nopții, este în acest caz o unitate de timp misterioasă și profundă, ce distorsionează realitatea și accentuează starea de confuzie a personajelor nuvelei. În acest context, noaptea încetează să mai fie un simplu decor și ajunge să se comporte ca un factor activ, pătrunzând în mintea personajelor, obligându-i să se confrunte cu propriile umbre și fisuri existențiale. În nuvela apărută la editura Armonii cultural, în 2025, scriitorul ne surprinde cu capacitatea sa de hiberbolizare, dublată de talentul de a zugrăzi scene încărcate de dramatism și savoare. Lucian Dumbravă optează pentru o scriere condensată, cu dialoguri scurte și cu scene în care tensiunea se dezvoltă progresiv iar personajele își dezvăluie fragmentat intențiile și gândurile. Toate acestea conduc spre o lectură ritmică în mrejele căreia cititorul se lasă prins pe nesimțite, conștient de faptul că „Noaptea” este o nuvelă care continuă linia prozelor ce au ca tematică literatura nocturnă, cartea recenzată ridicându-se deasupra creațiilor literare similare prin: acuratețea descrierilor, care conferă textului o claritate aproape cinematografică; prin intensitatea dialogurilor, care pulsează de dramatism și cultivă obscurul și prin savoarea detaliilor, ce devin instrumente de revelare a unor portrete psihologice uimitoare. Toate aceste elemente contribuie la crearea unei construcții ficționale originale, atractive în care misterul devine personaj în sine iar noaptea se transformă într-o matrice temporală generatoare de revelații și transformări uluitoare.
LILIANA MOLDOVAN
