În perioada interbelică și, mai ales, în epoca comunistă, istoriografia românească a ignorat viața și originea vlahilor din Munții Tatra, din motive ideologice, diplomatice și politice. Câteva referiri scrise de Sextil Pușcariu, Alexandru Borza sau Silviu Dragomir sunt singulare. Însă istoriografia ceho-slovacă are o ”recoltă” de articole și studii relativ bogată despre valahii din țara nou înființată după eliberarea de sub austrieci în 1918. Istoriografia ceho-slovacă după 1918 a abordat trecutul populațiilor pastorale de valahi din arealul montan ceh și slovac, cu circumspecție, dar nu a ocultat subiectul. Un istoric preocupat de originile valahilor din Cehoslovacia interbelică a fost Václav Chaloupecký, un istoric născut pe 12 mai 1882, la Dětenice și decedat în 22 noiembrie 1951. Cu origini cehe, istoricul s-a apropiat de istoria Slovaciei în maniera ideii cehoslovace a lui Masaryk. A fost principalul reprezentant al istoricilor din Slovacia în perioada interbelică, elev al profesorului Josef Pekař. Din 1903 până în 1907 a studiat la Facultatea de Arte a Universității Caroline (unde și-a luat și doctoratul în 1907). În același timp, a publicat poezie modernistă sub pseudonimul Banjom și a fost membru al Asociației Literare Libere Syrinx. După absolvire, a lucrat ca arhivist și bibliotecar la Palatul Lobkowicz în Roudnice nad Labem (1907–1919). Ulterior a fost numit inspector de stat al arhivelor și bibliotecilor slovace (1919–1938), simultan profesor asociat (1922) și profesor titular (1922–1938) de istorie cehoslovacă la Universitatea Comenius din Bratislava. A deținut o serie de funcții academice la Universitatea din Bratislava, iar în 1939 a devenit profesor titular la Facultatea de Arte a Universității Carolina din Praga, unde a ținut prelegeri (cu excepția anilor de război) până în 1951. Meritele sale în domeniul științific al istoriei cehoslovace au fost recunoscute prin apartenența la Academia Cehă de Științe și Arte (ales ca membru plin la 5 martie 1938, ca membru extraordinar la 23 aprilie 1932 și, în anii 1946-1951, ca Secretar al Clasei I a Academiei Cehe de Științe) și la Societatea Regală Cehă de Științe (membru extraordinar din 1939, membru corespondent din 7 ianuarie 1925). A fost membru de onoare al Academiei Române de Științe și a lucrat, de asemenea, în Consiliul de Cercetare Cehoslovac, unde a deținut funcția de președinte al departamentului istoric al acestuia din 1935 și în Societatea Învățată Šafařík. În timpul Primei Republici Cehoslovace, Chaloupecký a deținut catedra de istorie cehoslovacă la nou-înființata Universitate Comenius din Bratislava. Opera sa istoriografică își are baza în studiile medievale, dar a abordat și probleme de istorie contemporană. Václav Chaloupecký a fost istoricul ceh care a petrecut o parte semnificativă din cariera sa în Slovacia, contribuind la dezvoltarea istoriografiei slovace. Opera lui Chaloupecký este adesea etichetată drept prea „cehoslovacă” și „pozitivistă” și, din acest motiv, este de obicei considerată depășită din punct de vedere metodologic și ideologic astăzi. În schimb pentru istoriografia românească poate fi un reper istoriografic deoarece a scris despre vlahii din Slovacia. Lucrarea sa ”Vlahii din Slovacia” (Valaši na Slovensku), publicată la Praga în 1947 este și azi de referință privind istoria, tradițiile și originile vlahilor din Slovacia. Cartea este concepută în stil pozitivist german și aduce astfel un plus de informație științifică minuțioasă. Pe baza acestei lucrări în 1988, oficialitățile cehoslovace au permis publicarea unui studiu despre vlahii din Slovacia, o minoritate etnică ocultată sau pur și simplu ignorată în perioada comunistă.
Ideile istoricului ceh care a trăit și lucrat în Slovacia au fost preluate spre sfârșitul regim comunist, în remarcabilul studiu „Evoluția Așezărilor în Slovacia de la Începutul Colonizării Vlahilor până la Sfârșitul Evului Mediu Târziu” scris de Juraj Žudel, care a apărut în prestigioasa revistă științifică „Archaeologia Historica”, 1988 (Vol. 13, Nr. [1], pp. 7-17). Juraj Žudel s-a născut la Nemesócsa, pe 9 ianuarie 1929 și a decedat în 18 decembrie 2009. El a fost un recunoscut și apreciat profesor slovac de geografie istorică, membru al Institutului de Geografie al Academiei Slovace de Științe. S-a născut într-o familie de vameși cehoslovaci. În 1948 s-a înscris la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Slovace (Universitatea Comenius) din Bratislava, specializându-se în filosofie și istorie cu orientare pedagogică. Cu toate acestea, 2 ani mai târziu a trecut la specializarea arhivist-istorie. Și-a finalizat studiile superioare în 1952 și, după doi ani de serviciu militar, a fost repartizat la Direcția de Arhive a Ministerului de Interne. De acolo s-a mutat la Arhivele Centrale din Bratislava, unde a lucrat ca teoretician arhivist timp de 12 ani. În 1968 s-a alăturat Institutului de Geografie al Academiei Slovace de Științe, unde a lucrat până la pensionare (1992). Aici a devenit un specialist versatil, aplicându-și cunoștințele în principal în domeniul geografiei istorice. Din 1997, colaborează la Atlasul Geografic al Republicii Slovace (2002). Din 1977 până în 1998, de asemenea a predat la Universitatea Comenius din Bratislava, iar din 1994 până în 2008, la Facultatea de Arte a Universității din Nagyszombat. Studiul este un proiect de cercetare care a investigat evoluția modelelor de așezare în Slovacia de la începutul colonizării vlahilor până la sfârșitul perioadei medievale. Studiul, efectuat mai devreme decât anul publicării, între 1981 și 1985, a urmărit să înțeleagă efectele transformatoare ale așezărilor vlahe asupra structurilor sociale și geografice existente. Perioada analizată a fost martora unor schimbări semnificative în modelele de așezare din Slovacia. Esențială pentru aceste schimbări a fost colonizarea vlahă, un fenomen caracterizat prin trăsături juridice și economice distincte. Acest studiu abordează nevoia unei înțelegeri nuanțate a interacțiunii dinamice dintre migrația vlahilor, structurile de așezare existente și tendințele socio-economice mai largi. Prin reconstruirea peisajului așezărilor în două perioade cheie (1381-1400 și 1511-1530), cercetarea oferă perspective asupra impactului pe termen lung al colonizării vlahe asupra zonei rurale slovace. Autorul a achiesat o abordare metodologică pe mai multe fațete, combinând analiza istorică din perspectivă arheologică. Materialele sursă primare, inclusiv documente de arhivă, înregistrări juridice și surse cartografice, au fost consultate pentru a reconstrui modelele de așezare și schimbările demografice. În plus, literatura secundară despre colonizarea vlahilor și așezările medievale din Slovacia a fost examinată critic pentru a oferi context și interpretare.
Cercetarea lui Žudel se bazează pe o gamă largă de surse primare și secundare, inclusiv documente de arhivă din arhive slovace și străine; literatură istorică publicată și nepublicată; înregistrări juridice referitoare la comunitățile vlahe; surse cartografice care ilustrează modelele de așezare; cercetări anterioare privind colonizarea vlahilor și Slovacia medievală. Autorul remarcă natura preliminară a constatărilor, recunoscând că sunt necesare cercetări suplimentare pentru a înțelege pe deplin complexități și modelelor de așezare valahe în Slovacia medievală. Acest lucru se referă la o etapă preliminară de cercetare. Studiul definește colonizarea vlahă ca procesul de așezare sub legea vlahilor (Valašské právo – Jus Valachicum), caracterizat printr-un accent principal pe pastoralism, în special pe creșterea ovinelor. Comunitățile vlahe au utilizat pășuni de munte neexploatate anterior sau sub exploatate, contribuind la transformarea peisajului slovac. Spre deosebire de formele anterioare de așezare, care erau concentrate în principal în zonele de câmpie, colonizarea vlahă s-a extins în regiunile muntoase. Valahii erau rezistenți la frig și obișnuiți cu animalele sălbatice. Aceasta a dus la înființarea de noi așezări în zone anterior nelocuite sau slab populate. Compoziția etnică a populației vlahe a fost diversă, cu elemente românești, în principal, dar și rutene sau ucrainene care au contribuit la procesul de colonizare. De-a lungul timpului, membrii populației native slovace s-au integrat și ei în comunitățile vlahe. Colonizarea vlahă a dus adesea la transformarea așezărilor existente, comunitățile vlahe integrându-se în sau alături de sate stabilite. Acest proces a dus la schimbări în utilizarea terenurilor, activitățile economice și structurile sociale. Articolul distinge între diferite tipuri de așezări urbane, inclusiv orașe (civitates) și târguri (oppida), pe baza funcțiilor lor economice și a privilegiilor juridice. Orașele regale dețineau un statut privilegiat și o autonomie mai mare decât așezările controlate de nobili feudali. Specializarea economică, comerțul și statutul juridic au fost factori cheie în determinarea clasificării așezărilor urbane. Modelele de așezare au variat semnificativ în diferite regiuni ale Slovaciei. Zonele de câmpie, cum ar fi Câmpia Dunării, au fost caracterizate de o așezare densă și de o rețea bine dezvoltată de centre urbane. Regiunile muntoase, pe de altă parte, au fost caracterizate de modele de așezare dispersate și de o dependență mai mare de îndeletniciri pastorale. Autorul identifică variații regionale în densitatea așezărilor, activitățile economice și structurile sociale. Acest studiu oferă informații valoroase despre evoluția modelelor de așezare din Slovacia în timpul Evului Mediu târziu, subliniind rolul colonizării vlahe și transformarea peisajului slovac. Constatările evidențiază complexitatea proceselor de așezare și importanța luării în considerare atât a variațiilor regionale, cât și a interacțiunii factorilor economici, sociali și juridici. Autorul considera că sunt necesare cercetări suplimentare pentru a elucida pe deplin consecințele pe termen lung ale colonizării vlahe și impactul acesteia asupra dezvoltării Slovaciei. Žudel demonstrează că așezările din Slovacia s-au extins până aproape și-au dublat dimensiunea în secolul al XIV-lea față de cel al secolului al XIII-lea, în principal ca rezultat al eforturilor de colonizare din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, care au fost predominant agricole.
Žudel recunoaște punctul de vedere tradițional conform căruia valul inițial de colonizare vlahă a implicat indivizi de origine română. El afirmă că primii coloniști vlahi din Slovacia (care au pătruns de pe moșia Castelului Nevice) erau într-adevăr de origine română. Aceste comunități vlahe timpurii au migrat probabil din zone mai îndepărtate spre est sau sud, aducând cu ele sistemul lor juridic distinctiv, practicile pastorale și tradițiile culturale. Žudel susține că elementul românesc în colonizarea vlahă a fost semnificativ în principal în fazele sale inițiale. El afirmă că, mai târziu, colonizarea vlahă a fost influențată predominant de populațiile ruteano-ucrainene (rusínsko-ukrajinské obyvateľstvo) care au migrat din Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei. Aceasta sugerează că aceste comunități vlahe din Slovacia au suferit un proces de transformare etnică, rutenii și ucrainenii devenind treptat elementul dominant. Până în secolul al XV-lea, Žudel notează că și populația nativă slovacă a participat la colonizarea vlahă. El menționează în mod specific că țărănimea locală slovacă (slovenský poddaný ľud) s-a implicat în comunitățile vlahe. Aceasta sugerează că identitatea vlahă nu era legată exclusiv de niciun grup etnic, ci era mai degrabă o categorie socială și juridică în evoluție, care putea cuprinde indivizi de diferite origini. Punctul de vedere al lui Žudel critică implicit interpretările anterioare (referindu-se la V. Chaloupecký) care supraestimaseră influența etniei române asupra etnogenezei slovacilor. Prin evidențierea dominației ulterioare a elementelor ruteano-ucrainene și a integrării slovacilor locali, Žudel prezintă o imagine mai complexă și mai comprehensivă a originilor vlahe. Istoricul analizează cu acribie parcursul extinderii păstorilor vlahi în Slovacia de la est la vest începând cu secolul XIV: ”Colonizarea valahă a avansat de la est la vest de-a lungul ambelor părți ale Carpaților. Parțial, a avut loc prin mișcarea spontană a populației valahe, care căuta noi pășuni pentru turmele sale, pe alocuri a fost organizată de feudali. Prima populație valahă (de origine română) a pătruns în Slovacia din domeniul cetății Nevické. S-a așezat în Koromľa, care aparținea de legătura de dependență a cetății Nevické. Este atestată documentar aici în 1337 și 1365. În secolul al XIV-lea, s-a așezat și în alt sat din Uzh – Tibava. La începutul secolului al XV-lea este menționată în Podhorod. Din domeniul cetății Nevické, valahii au pătruns și în comitatul Zemplín, în domeniul Humenné, și asta deja în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În acea perioadă s-au așezat și în Zemplínul central (în satul Brehov), dar nu se ocupau cu creșterea oilor, ci cu creșterea porcilor. În partea de nord a comitatului Zemplín, cele mai vechi sate cunoscute fondate pe lege valahă sunt Pichne (menționate în 1413), Ubľa și Ulič (au apărut la sfârșitul secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea). În prima jumătate a secolului al XV-lea, populația valahă a repopulat Ptičie. Tot în secolul al XV-lea au apărut Krásny Brod, Hostovice, Pčolinné, Starina, Kolbasov, Ruská Volová, Svetlice, Veľká Poľana și Vološinec.” (op. cit. p. 7- 12)
Perspectiva lui Žudel are implicații importante pentru înțelegerea naturii identității vlahe și a impactului colonizării vlahe asupra societății slovace. Žudel prezintă punctual în studiul său publicat din 1988 venirea și răspândirea ciobanilor valahi: ”Comitatul Zvolen a fost afectat de colonizarea pe lege valahă abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Populația valahă s-a așezat pe domeniul Ľupča în satele mai vechi Hronec, Štiavnička și Ráztoka (aici abia în jurul anului 1528) și, probabil, a fondat satul Valaská. La sfârșitul secolului al XV-lea a repopulat și satul Trebuľa, dar acesta a dispărut ulterior.În Liptov, populația valahă a început să se așeze în a doua jumătate a secolului al XV-lea în satele mai vechi. Acestea au fost Hubová, Lúčky, Likavka, Valaská Dubová și Východná. Švošov este, probabil, de origine valahă.În a doua jumătate a secolului al XV-lea se încadrează și începuturile colonizării valahe în Orava. Similar cu Liptov, și aici era legată de satele emphyteutice mai vechi. Acestea au fost Kňažia și Medzibrodie. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, valahii s-au așezat și în Bzinách.” (op. cit. p.9). Istoricul sugerează că identitatea vlahă nu se baza în primul rând pe origini etnice, ci mai degrabă pe respectarea unui anumit sistem juridic și a unui mod de viață (pastoral). El evidențiază importanța modelelor de migrație și a interacțiunilor etnice în modelarea peisajului social al Slovaciei medievale. Contestă narațiunile simpliste (conform opiniei sale care intră în conflict cu istoriografia cehă precedentă) care prezintă colonizarea vlahă ca pe un fenomen exclusiv românesc, subliniind contribuțiile altor grupuri etnice. Punctul de vedere al lui Žudel subliniază natura complexă și în evoluție a originilor vlahe în Slovacia, recunoscând rolul inițial al românilor, dominația ulterioară a elementelor ruteano-ucrainene și integrarea slovacilor locali în comunitățile vlahe. Această perspectivă oferă o înțelegere mai nuanțată și mai corectă din punct de vedere istoric al procesului de colonizare vlahă și a impactului acesteia asupra societății slovace. La fel ca istoricii cehi și cei slovaci evită să clarifice origine autentic românești ale ciobanilor valahi din Carpații slovaci. Preferă să exacerbeze o identitate pastorală și ”ciobănească” și mai puțin etnică a valahilor, deși nu refuză existența unei originarități provenite din actuala Românie venită pe filiera clasică a transhumanței, dar și a colonizărilor regale și nobiliare. Autohtonitatea valahilor din Slovacia este ignorată de Žudel, deși istoricul slovac nu neagă conviețuirea acestora cu slavii încă din zorii evului mediu pe versanții Carpaților Păduroși.
Ionuț Țene
