Magdalena Albu: Firdousi, poetul național al Iranului, scria, în epopeea Șah-name (Cartea regilor), astfel: „Ani, treizeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an”… Ați fost cercetător științific, arhivist, profesor, diplomat, parlamentar, conducător de instituții, editor ș.a m.d.
Truda Dvs., Dle Profesor, către ce s-a îndreptat, în mod special, de-a lungul vieții? Ați reușit să zămisliți, cu „atâtea semincioare de cuvânt”, o lume, vorba aceluiași bard al literaturii persane și, deopotrivă, universale, ridicând, aidoma lui Horațiu din Venosa, „un monument mai trainic decât bronzul”?
Tasin Gemil: Nu știu dacă truda mea, nu de 30 de ani, ci de 60 de ani, a putut să edifice vreun „monument mai trainic decât bronzul”, dar știu că am dorit mereu să las ceva în urma mea, pentru că – vorba poetului american Ralph Waldo Emerson – nu am „mers pe unde duce drumul”, ci „pe unde nu este drum și lasă o urmă”. Știința în sine, de oricare natură ar fi ea, este un monument durabil, de bună seamă dacă este făcută temeinic, spre folosul oamenilor. Eu m-am trudit mereu să fac ceva pentru oameni, mai cu seamă să afle din trecut adevărul, pentru a-l folosi ca reper în prezent și în viitor. Timpul este cel care dă calificativul definitiv.
Magdalena Albu: Strămoșii Dvs. au venit din Crimeea, iar străbunicul a fost primar al Medgidiei, orașul în care v-ați născut. Ce coordonate specifice are târgul de cereale dobrogean de altădată pentru istoricul Tasin Gemil și ce reprezintă el, de fapt, pentru destinul omului Tasin Gemil?
Tasin Gemil: Când mă întâlnesc cu concitadinii mei, obișnuiesc să spun că „Medgidia este cel mai frumos oraș din lume, pentru mine”. Nu este o formulă de complezență, ci reflectă trăirea mea când ajung în orașul copilăriei mele. În ciuda marilor neajunsuri din acele vremuri, cred că am avut o copilărie frumoasă, aș putea zice chiar fericită. În Medgidia, îmi aduc aminte de părinții mei, de rudele mele și de prietenii mei, în mijlocul cărora am trăit mari bucurii și mici necazuri. Medgidia este izvorul meu originar, de acolo am pornit pe drumul vieții și m-am întors la el mereu, pentru a prinde puteri, probabil.
Magdalena Albu: Tasin Gemil, un tătar din România, despre care acad. Ioan-Aurel Pop scria că rămâneți, „mai presus de toate un Om între oameni, participant la facerea și scrierea istoriei României contemporane”.
Ce înseamnă să fii tătar în România, Dle Profesor? Există, din această perspectivă, o punte de legătură sau un zid despărțitor între zestrea culturală moștenită de la predecesori și modernitatea ambiguă de azi?
Tasin Gemil: A fi tătar în România, dar nu numai în România, a însemnat să ai mari frustrări și temeri permanente. În primul rând, era complexul celui care nu mai are țara lui proprie. Este o vorbă: „Tătarii nu mai au țara lor, dar ei se află acum în toate țările”. Într-un fel, tătarii împărtășesc soarta tragică a evreilor rămași fără țară și obligați să pribegească în lumea întreagă. Ca și evreii, tătarii au o mare putere de supraviețuire, de adaptare. I-au învățat nevoile vieții. După 1878, tătarii din Dobrogea au plecat în masă în Turcia, ceea ce a însemnat a doua strămutare într-o singură generație, după ce, în anii 1856-1876, se mutaseră din Crimeea în Dobrogea. Pentru tătari, deportarea și strămutarea sunt experiențe istorice tragice, care au fost repetate des, timp de peste 200 de ani (1783-1990). Când au plecat din Crimeea, multe familii de tătari au luat jarul din vatra părintească și l-au păstrat cu sfințenie generații după generații, cu speranța că vor reaprinde focul în vatra strămoșească din Crimeea. Jarul tătarilor din Dobrogea a fost stins în perioada comunistă, când s-a năruit speranța reîntoarcerii lor în patria istorică. În jurul acestui jar străbun s-a păstrat și zestrea culturală adusă din Crimeea, care, în ciuda pierderilor mari din timpul persecuțiilor Securității, din anii 1948-1964, s-a păstrat totuși în bună măsură, de natură să fie chiar model de studiu, inspirație și de creație pentru artiștii și oamenii de cultură actuali din Crimeea.
Magdalena Albu: „Este vreun tătar pentru cine întreabă? Eu sunt!” Creator de conștiință și repere identitare, precum poetul Mehmet Niyazi, Dle Profesor?
Tasin Gemil: Da, sunt tot mai mulți. Abia după 1990 au început tătarii dobrogeni să afle informații adevărate despre istoria și cultura lor națională. Pe măsură ce asemenea cunoștințe se răspândesc, cred că vor fi tot mai mulți cei care vor răspunde cu DA întrebării retorice din poezia lui Mehmed Niyazi.
Magdalena Albu: Toți pașii destinului au un rol de transformare în existența unui om, însă, intrarea Dvs. în liceu a reprezentat „un moment hotărâtor”, pe care îl datorați, după cum mărturisiți, „în cea mai mare măsură, mamei”. „Într‐o zi, mama m‐a prins tocmai când mă furișam să ies din casă. M‐a prins exact în marchiza casei. A încuiat cele două uși, a luat mătura aflată la îndemână și a început să mă croiască cu coada măturii. Plângea și mă bătea; plângea spunând că a avut speranța că voi deveni cineva, că voi reuși să plec din Medgidia și să ajung domn în București sau Constanța (…). Mai mult decât loviturile cu coada măturii, m‐au durut cuvintele ei, pe care nu le‐am uitat nici astăzi. Din păcate, părinții mei nu au apucat să mă vadă nici profesor universitar, nici parlamentar și nici ambasador.”
A rămas neîndeplinită vreo dorință a mamei, peste vreme, Dle Profesor?
Tasin Gemil: Cred că pot să am sufletul împăcat că am îndeplinit dorința părinților mei în ceea ce mă privește. Am rămas doar cu regretul că ei nu au putut trăi bucuria împlinirii mele profesionale.
Magdalena Albu: „Interesul față de istorie cred că mi se trage de la aplecarea tatălui meu către cultură, în general, şi către istorie, în special.” A fost acesta primul Dvs. pas către destinul pecetluit de studiul istoriei, Dle Tasin Gemil, sau și alte momente v-au direcționat, în timp, către acest drum? De ce ați luat două note de 10, în aceeași oră, la profesorul de istorie Nicolae Moroianu?
Tasin Gemil: Este greu să identific cu precizie factorul care mi-a îndrumat pașii către istorie. Probabil, tatăl meu autodidact a fost cel care mi-a insuflat interesul, căci el era modelul vieții mele de copil. În orice caz, a fost o pasiune reală, aș putea spune chiar arzătoare, care mi-a pecetluit destinul. Regretatul meu profesor de istorie din liceu, Nicolae Moroianu, mi-a descoperit înclinarea, să nu zic încă pasiunea, pentru studiul istoriei, la începutul clasei a X-a. Faptul că mi-a dat două note de zece, în aceeași oră de clasă, demonstrează harul pedagogic și calitatea umană a profesorului meu. Acest gest al lui a fost în măsură să mă încurajeze, să-mi întărească convingerea de a urma drumul pe care îl alesesem, căci părinții mei nu au agreat alegerea mea. Și, a trebuit să lupt cu ei și cu alții, pentru a-mi urma chemarea.
Magdalena Albu: „Tair, lasă‐l să meargă unde vrea el; sunt convins că vei fi mândru de Tasin”, i-ar fi spus tatălui Dvs. profesorul Moroianu. Spre a ajunge de la Medgidia la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în calitate de bursier al Sfatului Popular, v-ați amenajat „un soi de cuib în curte, printre tufele de mătură din spatele bucătăriei, unde era destulă umbra”, ca să puteți învăța pentru examenul de admitere. La cursurile de pregătire ale acestei facultăți, ați avut șansa de a-i întâlni, printre alții, pe marii critici literari Constantin Ciopraga și Al. Dima.
Cum s-a format studentul Tasin Gemil, în climatul cultural al Iașului, și ce l-a impresionat, cu precădere, la profesorii săi de atunci?
Tasin Gemil: Iașul (mai corect, Iașii) nu m-a impresionat plăcut la prima vedere. Plecasem departe de casă, de comunitate, eram singur în locuri străine. De abia ieșisem din copilărie, nu aveam nici 17 ani. Dar pasiunea, aș zice mai degrabă dragostea pentru istorie mi-a dat tăria necesară să răzbesc. Într-adevăr, am învățat foarte mult, mai întâi pentru examenul de maturitate (bacalaureat), apoi pentru examenul de admitere. Examenele erau grele și nu erau la îndemâna oricui. Cu timpul, m-am obișnuit cu Iașii și am îndrăgit orașul, unde am trăit aproape 17 ani (1960-1977). Dacă Medgidia este orașul copilăriei mele, Iașii reprezintă orașul tinereții mele. Acolo m-am format ca om de știință. Am avut norocul să fiu influențat de oameni remarcabili, ca oameni de știință și ca oameni pur și simplu. Am afirmat și în alte locuri, spun și aici, că în Facultate, ca și la Institutul Academiei, unde am lucrat după absolvire, nu am avut probleme de discriminare etnică sau religioasă, ceea ce era o temere permanentă pentru un tătar. Trebuie însă să precizez că nu am avut probleme de acest gen din partea colegilor și profesorilor. În schimb, organele de stat, autoritățile timpului mi-au pus mereu piedici deliberate, au blocat în mod repetat evoluția mea profesională. Era politica naționalistă a regimului comunist din acea vreme, care credea că discriminând în mod voit și sistematic minoritarii etnici, oferea motive de mândrie națională majoritarilor. Aceasta a fost cauza pentru care am fost nevoit să plec din Iași la București, de unde, apoi, mă gândeam să plec în Turcia și, mai târziu, în SUA.
Magdalena Albu: Drumul Dvs. în domeniul ales s-a născut la zi de sărbătoare istorică, am putea spune, pecetea aniversării celor 100 de ani de la înființarea Universității „Al. I. Cuza” (prima fondată după Unirea Principatelor Române) fiind de bun augur. „…pot să declar că noi, adică cei veniţi în 1960, am deschis drumul tătarilor către Iașul universitar”, menționați Dvs. „Generaţia mea cred că este ultima care vorbește fluent tătara. Dar, colegilor români le spuneam că vorbim turca, nu spuneam că vorbim tătara. Mergeam în continuare drept turci. Am explicat treaba asta, şi dacă este nevoie explic şi aici, din nou, de ce comunitatea tătară se complăcea în a se declara de etnie turcă. Nu era vorba aici de un transfer de identitate, ci de o dublă identitate asumată. Tătarii se identificau cu turcii, deși ei știau că sunt tătari. Motivele erau în primul rând de ordin istoric și religios, dar și instinctual, de apărare.”
Azi, mai funcționează această asumare a dublei identități, stimate Dle Profesor, mai ales că, după 1990, ați fost ales deputat, pe listele Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România?
Tasin Gemil: Din păcate, tătarii au o situație particulară comparativ cu alte minorități naționale din România. Ei nu se pot raporta la un stat național de origine. Motive de securitate personală și comunitară au obligat tătarii să-și asume dubla identitate, adică și pe cea turcă, deoarece Turcia este singurul stat din lume care a declarat în mod oficial faptul că tătarii sunt parte integrantă a poporului turc. În Turcia, tătarii sunt numiți oficial turcii tătari (Tatar Türkleri), turci crimeeni (Kırım Türkleri). Și astăzi, mulți tătari din România se declară turci, mai ales când este vorba de înscrisuri oficiale. Dubla identitate, tătară și turcă, funcționează încă la tătarii din România, dar cred că într-o măsură mai mică decât în urmă cu 30-35 de ani. Apartenența României la UE și NATO a întărit încrederea în securitatea individuală și colectivă a tătarilor, mai cu seamă a noilor generații.
Magdalena Albu: În anul 1965, ați absolvit studiile superioare, iar, în 1976, a avut loc susţinerea tezei de doctorat, tot la universitatea ieșeană, cu titlul: Ţările Române în contextul politic internaţional (1621-1672), publicată la Editura Academiei Române, în 1979.
Activitatea didactică ați început-o în cadrul Liceului Eforie Sud, din județul Constanţa, după care ați ales linia cercetării ştiinţifice, la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi. De asemenea, nu v-a lăsat indiferent nici profesia de arhivist principal (la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti), întorcându-vă, mai apoi, la cea de cercetător ştiinţific pr. al Institutului de istorie „Nicolae Iorga” din Capitală.
Pe linie didactică, ați făcut parte din corpul profesoral al Universității „Ovidius” din Constanţa (1991-2009), unde ați devenit: șeful Catedrei de Istorie veche și medie, conducător de doctorat în specializarea „Istoria relaţiilor internaţionale”, director al Școlii doctorale de la Facultatea de Istorie și Științe politice a aceleiași instituții de învățământ superior și prorector al ei. Între 1992 și 2008, ați fost membru al Senatului Universității Ovidius din Constanța.
În anul 2005, ați fondat şi condus Centrul de Studii Eurasiatice, înființând și funcționând ca redactor-şef al Revistei Române de Studii Eurasiatice din cadrul Universității menționate.
Punctul prim al dimensiunii diplomatice din cariera Domniei-Voastre îl putem considera intervalul 1998-2003, când ați rămas în istorie drept primul ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Azerbaidjan, iar, între 2004 și 2007, ați fost ambasadorul României în Turkmenistan.
Din 2009 și până în prezent, sunteți profesor universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj -Napoca, fiind, de asemenea, directorul Institutului de Turcologie, precum și fondator-redactor-șef al publicației științifice Studia et Acta Turcologica.
Dintre toate aceste cărări profesionale, sprijinite pe solul fecund și vast al Istoriei, care v-a fost cea mai apropiată de suflet, Dle Profesor Gemil Tasin: profesoratul, cercetarea, arhivistica sau diplomația?
Tasin Gemil: Vă mulțumesc că ați binevoit să enumerați principalele etape ale carierei mele profesionale. Astfel că, răspunsul meu va fi mai scurt decât întrebarea dv. Trebuie să fac însă precizarea că, din decembrie 2022, sunt doar director onorific al Institutului de Turcologie din UBB.
Toate funcțiile mai sus enumerate sunt strâns legate între ele și se întregesc în personalitatea mea științifică și culturală. Pe toate le-am îndeplinit cu plăcere și dăruire, de aceea cred că am avut reușite. Doar atmosfera cazonă din Direcția Generală a Arhivelor Statului din București mi-a produs o anumită nemulțumire, care a fost însă compensată de nivelul intelectual și profesional ridicat al colegelor și colegilor din Sectorul Microfilme, în care am lucrat mai bine de 7 ani.
Magdalena Albu: Ce a câștigat comunitatea tătară din România, în urma prezenței Dvs., ca deputat, de astă dată, în Parlamentul țării, vreme de două legislaturi consecutive (1990-1992, respectiv, 1992-1996)?
Notez faptul că ați fost primul deputat al tătarilor din Parlamentul României.
Tasin Gemil: Câștigul cred că a fost mare, în primul rând pentru faptul că tătarii aveau un reprezentant îndreptățit în Parlamentul României, ceea ce era fără precedent. Prin activitatea mea parlamentară și cultural-științifică, tătarii au devenit mai bine cunoscuți pe plan național și internațional, ceea ce nu era puțin dacă avem în vedere și imaginea istorică negativă pe care o aveau tătarii în opinia publică românească și străină. De altminteri, obiectivul meu prioritar, ca primul deputat tătar, a fost exact îmbunătățirea acestei imagini. Îmi place să cred că am contribuit mult, inclusiv prin exemplul personal, la reliefarea imaginii adevărate a tătarilor, care fusese deformată deliberat, îndeosebi în cadrul îndelungatei campanii islamofobe din Europa medievală și modernă. Un alt obiectiv prioritar al activității mele, nu numai politice, ci și cultural-științifice, a fost renașterea conștiinței naționale a tătarilor din Dobrogea, care fusese grav afectată în perioada comunistă. Cred că am obținut progrese remarcabile și în această direcție.
Nu este lipsit de interes să precizez și faptul că însăși reprezentarea minorităților naționale în Parlamentul României se datorează inițiativei mele legislative în Parlamentul Provizoriu (CPUN). Reprezentarea tuturor minorităților naționale în Parlamentul României a fost benefică și României, căci în acest mod au fost preîntâmpinate conflictele interetnice și a constituit un argument forte pentru integrarea euro-atalantică a României ca un stat democratic.
Magdalena Albu: Am să pronunț două nume, stimate Dle Profesor: Valeriu (Doru) Veliman – turcolog bine cunoscut, arhivist, diplomat la Ambasada României de la Ankara și, apoi, șeful primei misiuni diplomatice a României la Tașkent, traducător, redactor-șef al Buletinului Intern al Arhivelor Statului etc. – și Mihail Guboglu – de asemenea, turcolog renumit, arhivist, președintele Secției de Studii Orientale a Societății de Științe Istorice și Filologice, conferențiar de paleografie osmană la Facultatea de Istorie din București. Toți trei dimpreună, adică și Dv., ați arhivat peste 120 000 de cadre de microfilm, după documente otomane din Turcia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Franța, Austria ș.a.
Creionați, vă rog, portretele celor doi turcologi sus-ziși ai țării noastre, Veliman și Guboglu, modele profesionale autentice pentru tinerii paleografi de azi, prin dăruire și activitatea științifică depusă!
De asemenea, ce a reprezentat pentru Domnia-Voastră întâlnirea cu slujitorul credincios al Documentului de arhivă, Corneliu-Mihail Lungu?
Tasin Gemil: Valeriu (Doru) Veliman era un moldovean deosebit de sensibil şi sentimental, ceea ce explică şi frumoasele sale poezii, înmănuncheate în câteva cărți. Doru era şi un foarte bun cunoscător al limbii si literaturii turce moderne, din care a tradus poezii şi romane. În acelaşi timp, V. Veliman era un adevărat specialist în paleografia şi limba turco-osmană. Împreună am fost şi în cercetare, în arhivele şi bibliotecile din Turcia, de unde am adus la Arhivele Naţionale mii de cadre de microfilm cu surse documentare privitoare la istoria României.
Doru era, însă, înainte de toate, un om curat la suflet, bun în intenţii şi cinstit în fapte, calităţi pe care le-a demonstrat cu prisosinţă în întreaga sa viaţă, atât cât i-a fost hărăzit să trăiască. Am găsit în el unul dintre puţinii mei prieteni adevăraţi, prieteni care s-au aflat lângă mine atunci când am avut nevoie de ei. Prietenia noastră s-a bazat pe sinceritate şi preţuire reciprocă.
Doru Veliman a rămas un prieten adevărat şi după decembrie 1989, când a fost trimis, în sfârşit, în misiune diplomatică la Ankara. Ne întâlneam destul de des, de această dată fără teamă, atât în ţară, cât şi în Turcia. Sunt amintiri plăcute, pe care le păstrez cu pioşenie. Mi-a rămas fixată în minte privirea lui îngrijorată până ce am trecut bulevardul pe un „loc nepermis” și, apoi, i-am făcut cu mâna; abia atunci s-a urnit din loc. A fost ultima noastră întâlnire; a doua zi dimineața pleca la postul diplomatic de la Tașkent.
Valeriu Veliman a fost nu numai un traducător bun şi poet talentat, ci şi un înzestrat cercetător al istoriei raporturilor româno-otomane prin valorificarea surselor inedite. Opera sa științifică, în primul rând masivul său volum de vechi documente turcești, este de referinţă şi va rămâne de referinţă.
Mihail Guboglu a fost un turcolog istoric deosebit de harnic și fecund. Lui îi datorăm primele instrumente de lucru indispensabile în pregătirea și cercetarea științifică de specialitate din România: Albumul de paleografie și diplomatică turco-osmană, Tabele sincronice de cronologie, Catalogul documentelor turcești din Arhivele de Stat (în două volume) ș.a. Personal, mi-am început pregătirea de specialitate cu „Albumul lui Guboglu”. Împreună cu Mustafa A. Mehmed, M.Guboglu a publicat primul volum de extrase traduse din cronici turcești, din colecția „Izvoare orientale pentru istoria României”, inițiată de Academia Română, în care au apărut apoi încă două volume de extrase din cronici otomane (semnate separat de M. Guboglu și M. Mehmed) și trei volume de documente vechi turcești (M. Mehmed). În ultimii ani ai vieții sale, M.Guboglu se dedicase istoriei și folclorului găgăuz. El era, la origine, găgăuz din Basarabia.
M. Guboglu a fost secretarul științific al primului Institut de Turcologie, înființat în 1940, în cadrul Universității Mihăilene din Iași, din inițiativa ambasadorului Turciei la București și cu susținerea lui N. Iorga. Imediat după război, M.Guboglu a reușit să transfere la Biblioteca Academiei aproape toată biblioteca, relativ bogată, a efemerului Institut de Turcologie din Iași. Pe baza acestui fond documentar a fost publicat primul volum din „Cronici turcești”. M. Guboglu a lucrat mulți ani ca cercetător științific în cadrul Academiei Române, iar către sfârșitul vieții a reușit să se încadreze pe un post de conferențiar la Universitatea București. Ca om de știință, M. Guboglu era de „școală veche”; acorda mare însemnătate detaliilor și bibliografiei bogate.
M. Guboglu era un om extrem de vioi, energic, glumeț, dar și orgolios. A lucrat mulți ani, mi se pare cu jumătate de normă, și în Arhivele de Stat, reușind să catalogheze întregul fond de documente originale turcești de acolo. Era bine cunoscut în Arhive, chiar și după ce renunțase la acea jumătate de normă. Venea destul de des să ne viziteze, la Microfime, unde era primit cu multă căldură. M. Guboglu obișnuia să ne invite, pe Doru și pe mine, acasă la el sau în alte locuri, mai ales cu prilejul zilei sale onomastice. Era o plăcere conversația cu el, căci nu era deloc protocolar, dimpotrivă, nu se sfia să spună ce are în gând. Am avut prilejul să merg cu el și la unele întruniri științifice internaționale. Era simpatizat, mai ales în Turcia, unde făcea declarații emoționante, plăcute gazdelor. De altfel, a murit în Turcia, într-un hotel, când lucra la o comunicare științifică. M-am implicat direct în aducerea trupului său neînsuflețit în țară.
Cornel Lungu este colegul și prietenul pe care l-am găsit în Arhive și l-am luat cu mine, în suflet, oriunde am mers, pentru că un om ca el este tonic, înainte de toate. Te ajută cu gândul și cu sufletul chiar dacă nu-i ceri. Cornel este omul care creează bună dispoziție peste tot unde se află și se duce. Îmi dădea frecvent telefon, la mii de km. depărtare, uneori doar ca să-mi spună un banc bun, pe care îl auzise de curând. Știa că sunt stresat de sarcini și obosit de muncă. Convorbirea cu el îmi producea o stare sufletească bună, de natură să mă revigoreze și fizic.
Împreună și cu Doru, cred că am făcut un trio destul de vesel și închegat. Ne întâlneam destul de des, fie în Arhive, fie cu prilejul unor întruniri profesionale sau după slujbă la un pahar de vin și mai multe. De fiecare dată, Cornel era cel care ne înveselea și întreținea tonusul. Cornel a avut grijă de Doru, atunci când acesta s-a îmbolnăvit grav, și m-a ținut la curent despre starea lui (eram departe, la post). Ulterior, el a ajutat și familia lui Doru, îndeosebi pe fiul său. S-a dovedit un prieten de nădejde și în acele împrejurări grele pentru Doru Veliman și familia lui.
După 1990, Cornel Lungu a devenit profesor la Universitatea din Craiova. Cornel cunoștea ca nimeni altul Arhivele Naționale, unde muncise cu abnegație cea mai mare parte a vieții sale. Deși cu întârziere, Cornel Lungu a fost numit directorul general al Arhivelor Naționale, unde știu că a adus înnoiri binefăcătoare. Cornel Lungu a fost și este unul dintre prietenii apropiați ai Profesorului Ioan Scurtu, care, de asemenea, a fost o vreme directorul general al Arhivelor Naționale. Împreună, au reorganizat Arhivele Naționale, după criterii moderne, și au inițiat o nouă Lege a Arhivelor Naționale, pe care am susținut-o și eu, atât cât am putut, ca deputat în Parlamentul României.
Ne mai întâlnim uneori, este adevărat tot mai rar, căci suntem bătrâni, de aceeași vârstă. Cornel a rămas același om jovial, pus pe șotii vesele.
Magdalena Albu: „Cred că ar fi putut fi un «Halil Inalçık român»; dar «n‐a fost să fie», vorba lui Emil Cioran”, afirmați Dvs. în volumul memorialistic „Un tătar din România”, despre istoricul Aurel Decei.
Care au fost cauzele acestei non-valorizări corecte și obiective a omului de știință și cultură A. Decei, nici atunci și nici ulterior, Dle Profesor?
Tasin Gemil: Am scris recent o lucrare despre rolul politicii în evoluția și involuția turcologiei istorice românești, în care mă refer și la cazul Aurel Decei. El a fost practic o victimă a condițiilor politice din acea vreme, mai precis a regimului comunist din România. La insistențele lui Nicolae Iorga, Aurel Decei obținuse cea dintâi bursă de studii în turcologie, în 1932. După specializarea în otomanistică și iranologie, cu somități în materie din Italia, Turcia, Franța și Germania, Aurel Decei s-a întors în țară, dar nu și-a găsit loc într-o universitate, cum ar fi fost firesc, fiind trimis în învățământul secundar. Deși relațiile politice dintre România și Turcia erau tot mai bune în perioada interbelică, elita politică românească era încă tributară concepției antiislamice și antiturce, dominante în Europa acelor vremuri. După un timp, Aurel Decei a ajuns atașat de presă la Misiunea Diplomatică a României de la Istanbul, unde l-a găsit schimbarea de regim politic din România. Aurel Decei nu s-a mai întors în țară și s-a înrolat ca militant al opoziției politice din exil. A urmat răpirea lui din Germania, în 1957, de către agenți ai Securității, apoi condamnarea la moarte, comutată ulterior în temniță pe viață. Aurel Decei a ieșit din închisoare în 1964, laolaltă cu ceilalți deținuți politici. A fost încadrat la Arhive, pentru a fi supravegheat mai bine; după câțiva ani, a reușit să se transfere la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Abia în acei ani, Aurel Decei s-a dedicat cercetării științifice, dar era prea târziu; își irosise deja energia și timpul în temnița comunistă. A murit în 1976, lăsând în urmă puține lucrări de specialitate, comparativ cu posibilitățile sale științifice. Cei interesați vor putea găsi informații mai multe despre convorbirea mea cu Aurel Decei, în cartea mea „Pe drumurile istoriei”, vol. I, Presa Universitară Clujeană, 2019, pp. 247-250.
Magdalena Albu: De-a lungul anilor, profesionalismul Dvs. a fost răsplătit cu o serie de titluri, premii, distincții, precum: „Membru corespondent” al Societăţii Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu) din Ankara (din 1988), ați fost laureat cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1991) și Premiul „Radu Rosetti” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” (1993). Vi s-a oferit titlul de „Cetăţean de onoare” al municipiului Medgidia (1999), calitatea de „Profesor onorific” al International University of Baku (2001), titlul de „Prieten al Azerbaidjanului”, conferit de societatea civilă (ziarişti) din această ţară (2002). Ați primit Premiul „Mehmed Niyazi” la Medgidia (2009); „Letter of Gratitude” a Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2010), „Scrisoarea de Recunoștință” și Medalia Președinției Consiliului de Stat al Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2012), titlul de „Personalitate Monumentală a Populației Turco-Tătare din România”, conferit de Centrul Cultural Turc „Yunus Emre” din București (2012), titlul de „Senator de onoare” al Institutului Cultural Român, „pentru serviciile de excepție aduse susținerii și promovării culturii române” (2013). De asemenea, sunteți decorat cu Medalia de argint „Pentru Merite în Știință” a Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2013). Ați primit Premiul de excelență al Primăriei Municipiului Medgidia (2015). Sunteți „Membru onorific” al Academiei Oamenilor de Știință din România (din 2015). Ați fost ales „Membru străin” al Academiei de Științe a Republicii Tatarstan din F. Rusă (din 2016). Sunteți și beneficiarul unei îndemnizații lunare „pentru excelență profesională”, acordată de Academia Română (din 2021).
Ce credeți că i-ar spune, azi, după toate aceste realizări remarcabile, profesorul de istorie Nicolae Moroianu, tatălui Dvs., Tair?
Tasin Gemil: Simplu: „Ai văzut, Tair? Am avut dreptate când ți-am spus că vei fi mândru de fiul tău!”
Magdalena Albu: Așa precum vă definiți, sunteți „Primul și unicul ambasador român de origine turco‐tătară” din perimetrul diplomatic românesc.
Credeți, Dle Profesor și Ambasador, că istoria se scrie, exclusiv, la masa diplomației interne și mondiale sau în spatele cortinei de fier a marilor puteri economice ale Globului?
Tasin Gemil: Istoria este formată din oameni și făcută de oameni. Oamenii, luați individual sau în grup, nu au totuși puterea de a hotărî cursul istoriei generale a lumii. Un mare conducător poate decide destinul unui popor sau al unei regiuni, dar nu al întregii Omeniri. Evoluția istoriei lumii întregi depinde de o sumedenie de factori, în care oamenii, oricât de puternici și bogați ar fi, pot doar să influențeze acest curs, fără a-l hotărî în ansamblul lui. În ultimă instanță, știința, prin care înțelegem și experiența umanității, este cea care dă impulsul dezvoltării. De aceea și aceste mutații fundamentale sunt din ce în ce mai dese cu timpul, datorită creșterii acumulărilor de cunoștințe. În istoria Omenirii, perioada preistoriei a durat cel mai mult, sute de mii de ani, apoi a venit perioada antică, care s-a lungit peste zece mii de ani, după care evul mediu a durat 1000 – 1300 de ani, pentru ca epoca modernă, care este încă valabilă, să fie între 200 -500 de ani, în funcție de zona geo-istorică. Posibil, ca aceste succesiuni de epoci să se scurteze și mai mult în viitor, datorită creșterii rapide a bagajului de cunoștințe. După opinia mea, epoca în care trăim acuma este pe cale de a fi înlocuită. Dar, spre deosebire de toate transformările mari de până acuma din istoria Omenirii, această noua perioadă istorică va începe (a început) aproape simultan în întreaga lume, datorită sistemului global de comunicații și a interdependenței dintre toate zonele lumii. Noua mutație globală va fi incomparabil mai rapidă decât cele care au avut loc până acuma în istoria lumii. Cred că intrăm în era inteligenței artificiale, care va putea aduce omenirii pace și prosperitate fără precedent sau, dimpotrivă, va duce la război și la sfârșitul lumii. Depinde de raportul dintre oameni și mașini, de măsura în care mașinile vor fi controlate și folosite pentru binele oamenilor și nu pentru distrugerea lor.
Magdalena Albu: „Profesorul Călin Felezeu este inițiatorul Institutului de Turcologie din cadrul Universității „Babeș‐Bolyai” din Cluj‐Napoca. L‐am pus apoi împreună pe picioare și l‐am consolidat. Era și este unicul Institut de acest gen nu numai din România, ci și din întreaga regiune central‐europeană. (…) Este al doilea prieten adevărat pe care l‐am pierdut, după Doru Veliman, care a plecat în 1999.”
Faceți vorbire, vă rog, despre dascălul Călin Felezeu și Institutul de Turcologie al universității clujene, stimate Dle Profesor!…
Tasin Gemil: Am schițat recent personalitatea Profesorului Călin Felezeu, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Lucrarea se află în cartea omagială dedicată Profesorului Călin Felezeu, care ne-a părăsit, pe neașteptate, la 02 decembrie 2023. Îmi permit să redau câteva fragmente din acest text, aflat în curs de publicare.
Călin era un om bun și cinstit în adevăratul înțeles al cuvântului. El era un creștin ortodox practicant, care respecta cuvântul Domnului. Totodată, Călin cunoștea bine și dogma islamică, pe care nu o vedea ca una potrivnică și dușmană dogmei creștine. El era categoric împotriva celor care cultivau ura și neîmpăcarea între credincioșii de diferite religii. Dimpotrivă, el era ferm convins că toți oamenii se pot înțelege foarte bine între ei, chiar dacă se închină la altare deosebite, deoarece toate cărțile sfinte propovăduiesc viața și pacea ca cele mai mari avuții ale Omenirii. Călin Felezeu era un asiduu scrutător al doctrinelor religioase și a aflat ceea ce era esențial și bun în fiecare din ele. Pe biroul lui de decan al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației se aflau permanent, așezate alături una de alta (nu suprapuse!), Biblia, Coranul și Tora. A publicat lucrări, inclusiv o carte, pentru înțelegerea corectă a credinței islamice.
Călin Felezeu era și un bun orator. Mi-a destăinuit că, adeseori, își înregistra mai întâi vocal ceea ce avea să scrie și să publice. Obișnuiam să stăm de vorbă pe îndelete, aproape de fiecare dată când ajungeam la UBB (cel puțin lunar), nu numai în privința activității Institutului, dar și în jurul unor teme de istorie, mai cu seamă turco-otomană, tătară, balcanică, poloneză, ungară, ucraineană și rusească, cu conexiuni în istoria românească și în actualitate. Era o plăcere să discut cu acest istoric bine informat, un om binevoitor, sincer și corect, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în viața mea relativ lungă. Modestia era o altă latură a personalității lui Călin Felezeu, pe care nu o afișa voit; ea se înfățișa în mod firesc, odată cu el, în orice împrejurare, fie simplă, banală, fie protocolară, solemnă. Într-un interviu din toamna anului 2023, care din păcate a fost ultima sa convorbire cu un ziarist, Călin Felezeu a mărturisit faptul că mă consideră mentorul său, ceea ce m-a onorat și mă onorează.
Profesorul Călin Felezeu era pasionat, încă din studenție, de istoria orientală, în mod deosebit de cea otomană. Și-a susținut teza de doctorat cu o temă complexă, abordată foarte puțin în istoriografia românească, anume regimul suzeranității otomane din Transilvania (1541-1688). Era primul studiu unitar românesc pe acest subiect. Totodată, Călin Felezeu este unul dintre puținii cercetători români care s-au încumetat să abordeze și tema dificilă a imaginii otomanului și a civilizației otomane în cultura românească (sec. XV-XIX). Tema a constituit o preocupare științifică constantă a istoricului C. Felezeu, care a publicat lucrări de referință, inclusiv o carte, consacrate imaginii turcului (și a tătarului) în mentalul elitei românești din evul mediu și din epoca modernă. Profesorul Călin Felezeu a avut contribuții majore și pe tărâmul metodicii predării istoriei în școlile de toate gradele. A publicat lucrări cu caracter de manual destinat studenților și profesorilor pentru înțelegerea și predarea istoriei. Ele sunt folosite și astăzi ca instrumente didactice.
Dispariția relativ timpurie a Profesorului Călin Felezeu este o pierdere importantă pentru istoriografia de specialitate, în primul rând, dar și pentru corpul academic clujean și nu numai.
Activitatea Institutului de Turcologie, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, a început în 2008, efectiv, și, în 2009, oficial. Inițiatorul acestui Institut a fost profesorul Călin Felezeu, care atunci era decan al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, din UBB. Așa cum continuă încă să susțină unii, Institutul de Turcologie ar fi fost mai potrivit, într-adevăr, să funcționeze în Dobrogea, decât în Ardeal. Am mai declarat că inițial am dorit să-l clădesc în Universitatea Ovidius din Constanța, pe temelia Centrului de Studii Eurasiatice, pe care îl înființasem tot eu, în 2005, la Facultatea de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale din cadrul acelei universități constănțene. Dar cei care dețineau atunci conducerea facultății pomenite s-au opus categoric acestei inițiative. În final, au reușit să mă îndepărteze chiar și din acea universitate. Respingerea Institutului de Turcologie în Dobrogea a fost desigur o atitudine segregationistă, naționalist-șovină. În schimb, Conducerea Universității Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca, a înțeles importanța cultural-științifică a unui asemenea Institut și mi-a acordat imediat susținerea necesară. Împreună cu mult regretatul meu coleg și prieten Călin Felezeu, am pus, relativ repede, pe picioare acest Institut.
De 15-16 ani, Institutul de Turcologie este un nume și un loc nu numai în structura științifică, didactică și culturală a UBB, ci și în viața cotidiană a marelui oraș Cluj-Napoca. Institutul de Turcologie din UBB este bine cunoscut și pe plan național, inclusiv și îndeosebi în cadrul comunității turco-tătare din Dobrogea și București. Legăturile lui științifice sunt extinse nu numai în întreaga lume turcică, ci și în toate țările unde există preocupări științifice în domeniu. Din păcate, odată cu retragerea mea, în 2022, și dispariția Profesorului Călin Felezeu, în 2023, Institutul de Turcologie se află acum în impas de conducere și prestigiu. Este de dorit ca Rectoratul UBB să găsească cât mai repede o soluție, numind o personalitate științifică recunoscută la conducerea lui. Situația de provizorat este de natură să dăuneze nu numai activității științifice a Institutului, ci și prestigiului lui, inclusiv al UBB, pe plan intern și internațional.
Magdalena Albu: Care este mesajul Istoricului, Diplomatului, Arhivistului, Omului politic și Profesorului Gemil Tasin, pentru viitorime? Discursul de azi va mai fi el valabil, într-un devreme sau într-un târziu de mâine, ținând cont de întreg contextul schimbărilor paradigmatice contemporane, la toate nivelurile posibile ale Umanității din care suntem parte, indiferent de etnie și credințe?
Tasin Gemil: De felul meu sunt un optimist. Văd mereu și partea bună a lucrurilor. Într-adevăr, trăim timpuri de mari și fundamentale schimbări, cum numai câteva generații au avut parte în întreaga istorie a Omenirii. Suntem, mai bine zis, sunteți generația care este martora mutațiilor formidabile pe plan mondial. Sub ochii voștri se naște o altă lume, deosebită de cea în care ne-am născut și am trăit noi, cei din generația aflată la sfârșitul ei. Cum va fi această lume nouă?! Nu știu! Dar știu bine că toate schimbările major globale de până acuma au fost, în general și în final, benefice pentru omenire. Cei tineri și copiii lor ar trebui să se pregătească de pe acuma pentru a viețui în această lume nouă. Fiecare schimbare fundamentală din istorie a adus oameni noi în prim plan, oameni care au avut simțul timpului și au ținut pasul…
Magdalena Albu: Stimate Dle Profesor Tasin Gemil, vă mulțumesc pentru acest dialog! Ca un gest de respect, vreau să vă mulțumesc și în limba Dv.maternă, în tătara crimeeană: Bo qonușmamız üşün saw bolıñız, ürmetlı Ocam!
Ambasadorul Tasin Gemil vorbind la inaugurarea unei expoziții de carte românească,
la Biblioteca Națională a R. Azerbaidjan (Baku, noiembrie 2001)
Academicianul Ioan-Aurel Pop, la lansarea cărții lui Tasin Gemil
(Cluj-Napoca, septembrie 2019)
PS
Materialul a apărut, în anul 2025, în cadrul volumului „Dialoguri pentru Istorie”.
Dr. Magdalena ALBU
