Pentru unele persoane, a doua zi de Paște este doar o zi de sărbătoare în calendar. Pentru mine, însă, este o poartă deschisă spre copilărie. Îmi amintesc cu atâta drag de diminețile de luni când, deși eram la școală și nu aveam liber, ghiozdanul meu ascundea o mică comoară. În pauza mare, pachețelul meu era cel mai deosebit: un ou roșu și o felie mare de cozonac pufos. Acel gust inconfundabil al „pachețelului de Paște”, amestecul de sfințenie și dulce de casă, mi-a rămas întipărit în minte până astăzi. Și acum, în prima și a doua dimineață de Paște, ritualul meu rămâne neschimbat: micul dejun începe mereu cu un ou și faimosul cozonac, singura cale de a mă reîntoarce, pentru o clipă, în brațele ocrotitoare ale trecutului.
Dar înainte de orice gust, dimineața începe cu o atingere sacră. În ambele zile de Paște, păstrez cu sfințenie un obicei care îmi curăță nu doar chipul, ci și sufletul: îmi spăl obrajii cu apa dintr-o ceașcă în care a stat un ou roșu. În timp ce îmi fac semnul crucii, simt cum acea apă – care mi se pare cea mai deosebită din tot anul – îmi dăruiește sănătate, rumeneală în obraji și o puritate pe care doar credința o poate oferi. Este momentul meu de liniște, o legătură nevăzută cu generațiile din familia mea care au făcut la fel.
Cea mai mare împlinire a acestor zile rămâne, însă, aducerea Luminii Sfinte acasă. Dorința de a intra în locuință cu flacăra aprinsă era atât de puternică în copilărie, încât nicio barieră nu părea prea mare. Îmi amintesc și acum, cu un zâmbet nostalgic, cum într-un an mi-am ars geaca încercând să ascund lumânarea sub ea, doar ca să nu o stingă vântul. Apoi, acele drumuri cu mașina, în care fiecare viraj era o provocare pentru a ține vie flacăra, simțind că, odată ajunsă în casă, aduc cu mine o „pată de lumină” care ne va ocroti căminul.
Suntem români, suntem crescuți cu o credință vie și cu tradiții care ne definesc esența. Aceste momente sunt moștenirea mea cea mai de preț, pe care o dau mai departe copiilor mei cu toată dragostea. Este o bucurie imensă să văd cum am reușit să-l atrag și pe soțul meu către aceste valori. Deși el nu a fost român, dragostea pentru tradițiile noastre l-au făcut să aleagă nu doar o cununie în biserica noastră, ci și să mă însoțească pretutindeni cu o bucurie sinceră, devenind parte din acest univers spiritual plin de însemnătate.
A doua zi de Paște, la slujba de dimineață, biserica răsună de „Hristos a Înviat!”. Este o zi a bucuriei senine, în care lumina de pe chipurile oamenilor oglindește lumina din sfeșnice. Tradiția spune că în această zi ușile cerului rămân deschise, iar bunătatea trebuie să curgă din noi către toți cei apropiați. Este momentul în care ne vizităm familiile, ne strângem mâinile și ne amintim că, indiferent unde ne aflăm în lume, credința ne ține uniți. Aceste datini nu sunt doar simple obiceiuri, ci sunt rădăcinile care ne hrănesc identitatea și ne fac să strălucim, an de an, în lumina binecuvântată a Învierii.
Hristos a înviat!
Ionela van Rees- Zota
