Singurătatea mă ajută să-mi regăsesc ecoul cuvintelor de odinioară
Îmi simt sufletul încovoiat sub povara trupului tot mai striat de vremuri potrivnice
Descătușând umbrele care ne-au fost date să ne însoțească vierea
Secondând lumina cu dărnicie întru a noastră devălmășie
Frânturi de poveste în fiecare privire în care mușcătura singurătății ne odrăslesc tăcerile
Sunt eu, între prezent și trecut iar timpul îmi mângâie fața ca o lacrimă întârziată
Ce-mi modelează trecerea, ca pe un bulgăre de pământ în rotirea-i cuminte spre niceunde
Mai aproape de noi este codrul alături de freamătul verii, și-al florilor, Unde, măna Lui Dumnezeu mângâie sufletele celor care iubesc preacuratul
Tu îmi ești calea asemeni Căii Lactee, ești frumoasă, ca zorii dimineților
Precum reavănul picăturilor de rouă înaurate de soare.
Cu fiecare privire în așteptare de primenire, eu mă redau ție.
VASILE LUCA
104 comentarii