Există sărbători pe care timpul nu le poate atinge. Sărbători simple, liniștite, fără străluciri artificiale, dar încărcate de o emoție pe care astăzi o regăsim tot mai rar. Așa au fost iernile mele: modeste, dar pline de suflet, de tradiții și de familie.
Îmi amintesc cu drag spectacolul nostru preferat din copilărie: merul cu ursul. Eu și cei trei frați ai mei – o trupă de patru copii care abia dacă aveau un metru înălțime – porneam pe ulițe jucându-ne rolurile cu o seriozitate de neclintit. Eu eram „comandantul”, iar lumea ne privea cu uimire și bucurie. Cum să nu râzi și să nu te emoționezi când vedeai patru frățiori mici, hotărâți, imitând cu toată puterea un obicei vechi cât satul?
Mama era sufletul întregului ritual. Din două haine groase de iarnă, vechi și tocite, a cusut un urs pentru fratele meu mijlociu. Nu voi uita niciodată cum îl îmbrăca, cum îl lega bine, cum îl aranja cu grijă, iar el… el învățase atât de bine să joace ursul, încât oamenii ne opreau doar ca să-l mai vadă o dată tropăind.
Frații mei – cel mare și cel mic – care, erau mai mici decât mine, eu fiind primul născut, erau toboșarii. Aveau o ureche muzicală incredibilă pentru vârsta lor. Băteau ritmul cu o precizie care ne dădea tuturor curaj și făcea ca micul nostru „spectacol” să prindă viață.
Ani mai târziu, am îmbrăcat din nou costumul de urs. Atunci am înțeles cu adevărat: amintirile nu mor niciodată. Ele se așază în noi ca niște lumini aprinse și rămân acolo, chiar și când anii trec.
Seara, după colindat, ajungeam acasă obosiți și înghețați, dar fericiți. Mergeam din casă în casă pentru un bănuț, ca mama să ne poată cumpăra haine și încălțăminte. Crăciunul era una dintre puținele ocazii în care aveam mâncare din belșug și în care îl așteptam pe Moșul cu inima cât un purice. Îmi amintesc și azi dorința puternică pentru o păpușă. Am primit-o. Am iubit-o. Și am păstrat-o ani întregi, ca pe o comoară.
Astăzi, când sărbătorile par uneori învelite în grabă și agitație, mă întorc la aceste imagini simple. La frigul care nu ne speria, la oboseala care nu conta, la bucuria care nu costa nimic. Pentru că, de fapt, sărbătorile adevărate nu se măsoară în cadouri sau lumini, ci în povești, în familie și în ceea ce rămâne cu adevărat viu în suflet.
Presseartikel – Deutsch
Ein Winter, den man nie vergisst
Es gibt Feiertage, die von der Zeit unberührt bleiben. Schlichte, ruhige Festtage, ohne künstlichen Glanz, aber voller Wärme, Tradition und Gefühl. So waren meine Winter: einfach, aber tief, getragen von Familie und Herz.
Besonders lebendig bleibt mir unser Lieblingsritual aus der Kindheit: „der Bärentanz“. Ich und meine drei Brüder – vier Kinder, die kaum einen Meter groß waren – zogen durch das Dorf und spielten unsere Rollen mit erstaunlicher Ernsthaftigkeit. Ich war der „Kommandant“, und die Leute sahen uns mit Staunen und Freude zu. Wie sollte man auch nicht lächeln, wenn vier winzige Geschwister den alten Brauch nachahmten, als sei es das Wichtigste auf der Welt?
Unsere Mutter war der kreative Kern des Ganzen. Aus zwei alten Wintermänteln nähte sie ein Bärenkostüm für meinen mittleren Bruder. Ich sehe sie noch, wie sie ihn einhüllte und sorgfältig zuband – und er… er spielte den Bären so überzeugend, dass die Menschen uns baten, noch einmal stehen zu bleiben, nur um ihn wieder tropfen zu sehen.
Meine beiden anderen Brüder – der älteste und der jüngste –, die ironischerweise kleiner waren als ich, obwohl ich der Erstgeborene bin, waren die Trommler. Mit erstaunlichem Taktgefühl gaben sie den Rhythmus vor und ließen unseren kleinen „Auftritt“ lebendig werden.
Viele Jahre später streiften wir erneut das Bärenkostüm über. In diesem Moment wurde mir klar: Erinnerungen sterben nie. Sie bleiben als leuchtende Punkte in uns bestehen und begleiten uns, egal wie schnell die Zeit vergeht.
Am Abend kehrten wir müde und durchgefroren nach Hause zurück, aber glücklich. Wir gingen von Haus zu Haus, um ein paar Münzen zu sammeln, damit unsere Mutter Kleidung und Schuhe für den Winter kaufen konnte. Weihnachten war eines der wenigen Feste, an denen der Tisch wirklich voll war und wir den Weihnachtsmann mit klopfendem Herzen erwarteten. Ich erinnere mich noch heute daran, wie sehr ich mir eine Puppe wünschte. Ich habe sie bekommen, geliebt und viele, viele Jahre aufgehoben.
Heute, in einer Welt, in der die Feiertage manchmal von Hektik überlagert werden, kehre ich gedanklich zu diesen einfachen Tagen zurück. Zu der Kälte, die uns nicht störte, zu der Müdigkeit, die uns nicht aufhielt, und zu der Freude, die nichts kostete. Denn wahre Feiertage misst man nicht an Geschenken oder Lichtern – sondern an Geschichten, an Familie und an dem, was in der Seele lebendig bleibt.
Ionela van Rees- Zota
