Parcurgând volumul intitulat „Momentul destinului”, surprinde, încă de la primele pagini, prin felul în care autoarea înțelege să aplice principiile creative ale „literaturii mitologizante” și prin măiestria cu care reușește să se conecteze la resursele legendare ale religiei geto-dacilor. Toate acestea ne încurajează să observăm că nu ținem în mâini o carte oarecare, ci un volum de ficțiune incitant și atrăgător pe parcursul căruia doamna Arginteanu Maria reușește să demonstreze că este înzestrată cu un real har narativ coroborat cu o remarcabilă intuiție filosofică și mitologică,. Domnia sa construiește un roman, asemănător cu acele legende, în care simbolul devine personajul principal iar discuțiile dintre eroii cărții sunt complexe și trimit spre sensuri și nuanțe neașteptate, ce pot fi înțelese doar în contextul unei lecturi aprofundate, ce-i permit cititorului să vadă dincolo de rânduri, pășind într-o lume eternă și miraculoasă.
Construite pe multiple substraturi interpretative, capitolele din carte, au, fără îndoială, o valoare simbolică, specifică narațiunilor cu sens, scrierilor menite să dezlege mistere și să provoace revelații.
Întâlnim, așadar, fragmente și dialoguri care par să ascundă un cod subtil, o cheie hermeneutică ce deschide porți către mituri, arhetipuri dar și spre o memorie mitică ancestrală. Întregul volum dezvăluie o arhitectură narativă, în care simbolurile nu sunt simple ornamente literare, iar miturile devin prezențe clare ce dau sens fiecărui capitol în parte. Personajele se mișcă într-un spațiu suprapus, între real și imaginar, între istoria concretă și istoriile imaginate, iar dialogurile dintre eroii volumului, capătă adesea valențe magice, trimițând la forme de cunoaștere și înțelegere care depășesc cotidianul.
Din această perspectivă lectura volumului devine un fel de act de inițiere, devine o călătorie prin meandrele religiei dacice dominată de legendara figură a lui Zamolxe. Simbol al nemuririi, acesta este invocat deseori în roman și este prezentat ca un discipol a lui Pitagora, care a studiat mult, a dobândit cunoștințe esoterice și a devenit un „învățător suprem”, care „știa ce a fost, ce este și ce va fi…ca un zeu…”
„Acum, în ființa lui Zamolxe, el trebuia să fie recunoscut de Zeități, să comunice cu ele pentru a-i spune ce are de făcut după ce va învăța, va studia și va cunoaște înțelepciunile și științele pământene.A călătorit mult. A studiat la cele mai bune școli ale vremurilor, fiind cel mai bun elev și ucenic a lui Pythagora, de la care a învățat matematica, astrologia. A fost în Egipt și a luat cunoștință cu vechea gândire a zeilor egipteni de care vorbeai tu. El ne-a învățat că suntem nemuritori, să nu ne fie frică de moarte pentru că de fapt nu murim…nici El, nici noi, nu vom muri, doar ne schimbăm locul unde o să fie mult mai bine…” („Momentul destinului”- Arginteanu Maria). Dominată de spiritul lui Zamolxe, religia dacilor, după cum se știe, era monoteistă, aceștia credeau în nemurire și aplicau cu strictețe învățăturile zeului lor suprem, învățături care se transmiteau pe cale orală și erau cunoscute, după cum precizează un personaj a cărții, exclusiv, de către „sacerdoții numiți Tarabostes”.
Pentru a fi cât mai convingătoare, autoarea romanului, inserează, la un moment dat, printre dialoguri și frumoasele descrieri, 12 dintre principiile de viață pe care le numește „fericirile lui Zamolxe” dar face aple și la alte frânturi de înțelepciune din filosofia de viață a geto-dacilor.
Astfel, prin temele de meditație pe care le dezvăluie prin revelarea subiectelor dezbătute la „școala zamolxoiană”, conversațiile din cartea doamnei Arginteanu, amintesc de dialogurile platoniciene. Ele nu se limitează la o simplă expunere de idei, ci se construiesc într-un spațiu inițiatic, în care cunoașterea se dobândește prin întrebări și răspunsuri, prin frământări interioare și revelații deosebite. Asemenea lui Socrate din „Dialogurile” lui Platon, personajele Mariei Arginteanu nu oferă răspunsuri definitive, ci deschid căi spre înțelegerea raportului dialectic dintre viață și moarte. Momentul instruirii, devine în acest context, un act sacru iar locul instruirii se transformă într-un amfiteatru legendar, așa cum este și Sarmizegetusa, o cetate a cunoașterii și înălțării supreme, templu sacru de întâlnire a lui Zamolxe cu muritorii și discipolii săi.
„- Ce aveți voi? Ce vă însuflețește atât demult? Cum era acest Zalmoxe al vostru, pentru că toate popoarele pământului a auzit de el ? Multe țări îi știe legile…Îmi plac legile lui sunt foarte înțelepte și sunt în potrivire cu legile naturii, așa cum și omul face parte din natură și se supune acelorași legi…Ce fel de Zeu era?”, întreabă unul dintre personaje și este uimit să afle că Zamolxe era un zeu al înțelepciunii ale cărui legi și percepte de viață erau în armonie cu natura și cu ritmurile cosmice. Observăm că interacțiunile dintre personaje devin pretexte pentru conturarea dimensiunilor spirituale ale religiei geto-dacice dar și prilej de evocare a unor momente importante din trecutul poporului nostru, cum ar fi războaiele dintre Traian și Decebal.
Descrierea războaielor dacice este impresionantă, acestea nu sunt prezentate ca simple lupte dintre două armate rivale, ci ca niște confruntări între două culturi și civilizații. Momentul cuceririi Sarmisegetusei, spre exemplu, este descris prin imagini vizuale încărcate de dramatism: „trupurile de romani zăceau peste tot”, „aerul era înțesat de răcnete”, iar dacii, deși își „răreau numărul”, luptau cu înverșunare pentru a-și apăra conducătorul și cetatea străbună.
Cea care schimbă cursul evenimentelor și se opune oricărei strategii militare, concepute de mai marele conducător al dacilor, este trădarea. Decebal, spre exemplu, nu reacționează la trădare cu furie și răzbunare, ci, din perspectiva unei înțelepciuni sacerdotale, venite din negura timpului, este un practicant al iertării și al înțelegerii față de slăbiciunile omenești. Această atitudine scoate la iveală noblețea sufletească a regelui dac care se manifestă ca un ucenic al lui Zamolxis, ale cărui învățături promovau echilibrul și puritatea spirituală. Felul în care personajele romanului se raportează la natură și cosmos, la suferință și moarte, dar și la ideea de nemurire a sufletului este în strânsă consonanță cu intenția autoarei de a pune în valoare dimensiunea profund umanistă a religiei dacice, În plus, pornind de la dovezile istorice referitoare la valorile morale și concepțiile religioase cultivate în societatea dacică, naratoarea validează existența unor elemente precreștine în religia zamolxiană. Astfel, romanul trebuie receptat nu doar din perspectiva unei construcții literare originale, care respectă adevărul istoric, ci și din perspectiva unei lucrări cu valoare spirituală și morală, centrată pe ideea verticalității morale a sacerdoților care slujeau cultului lui Zamolxe.
Crezând în valoarea morală și spirituală a cărții sale, doamna Arginteanu, a conturat portretele unor personaje puternice, despre a căror existență „vorbesc” sursele istorice, așa cum se întâmplă cu Bicilis, despre care se spune că i-ar fi salvat viața lui Decebal, într-o bătălie, iar Decebal. din recunoștință l-ar fi luat sub protecția lui.
În concluzie, marea contribuție a acestei cărți este faptul că, reconstituie literar și reinterpretează un episod esențial din istoria antică a poporului român, transformându-i pe Decebal și Traian dar și pe celelalte personaje ale romanului, în simboluri mitice, în arhetipuri ale eroilor legendari, fapt ce contribuie la dezvoltarea unei narațiuni profunde, cu rezonanțe spirituale dând, astfel, naștere unui volum cu specific inițiatic în care ficțiunea, legenda și faptele istorice se împletesc în chip incitant și armonios.
Liliana Moldovan
