Există poezii care nu se citesc cu ochii, ci cu inima. Care nu strigă, ci șoptesc. Care nu cer, ci dăruiesc. Poezia Liliana Moldovan, „Îmi aduc poezia la nivelul inimii”, este o astfel de taină lăsată pe hârtie – o vibrație blândă a sufletului, o adiere fină ce mângâie simțurile și te poartă în lumi unde cuvântul devine lumină.
Această poezie nu se impune, ci se apropie cu pas ușor, ca o respirație caldă ce curge dintr-o tăcere vie. Este un act de dăruire sinceră, o coborâre lină în taina creației, acolo unde cuvântul nu mai este doar sunet, ci o adiere venită din adâncul ființei.
„Îmi aduc poezia la nivelul inimii” – acest prim vers deschide un drum interior, o cale de întoarcere către sine, către rădăcina autentică a inspirației. A scrie înseamnă, pentru poetă, a simți cu tot ce este, a trăi fiecare cuvânt ca pe o rugă. Așa cum valul își scrie veșnic marea, poezia devine destin, chemare și împlinire. Ea izvorăște din adâncuri ascunse, din profunzimi unde liniștea prinde glas și devine cântec.
Metafora valului este sublimă – o imagine ce împletește continuitatea cu eternul, tandrețea cu forța, sugerând că poezia nu este aleasă, ci trăită, așa cum marea trăiește valul și valul își caută marea fără sfârșit.
Într-o unduire lină, poeta se întreabă:
„Nemuritor să-mi fie harul oare? / Nemuritoare gândirea creatoare?”
Nu e îndoială aici, ci o rugă blândă, o invocație adresată tainelor divine. Harul nu e afirmat cu orgoliu, ci chemat cu smerenie, ca o floare care se deschide doar în lumina răsăritului. Gândirea devine o fântână tăcută din care poeta își adapă fiorii trăirii.
„Cuvinte pe trup, / metafore din toamna vieții” – o imagine ce lasă urme în cititor, ca o frunză care cade cu grație peste o inimă aplecată spre sens. Toamna nu mai este sfârșit, ci înțelepciune, recolta maturității spirituale, unde versurile se coc în liniște și se culeg cu recunoștință.
Apoi, cu o simplitate aproape angelică, poeta se zugrăvește în doar câteva trăsături:
„Albastră mi-e privirea. / Zâmbetul? seninul dimineții…”
Este un autoportret în acuarelă, transparent și pur, unde lumina pătrunde în fiecare detaliu. Încrederea poetei, exprimată prin „umblu după misterioase adevăruri”, este dorința de a găsi în răsărituri nu doar începuturi, ci revelații, nu doar frumuseți, ci sensuri.
Finalul este un dans interior, o încununare a unei căutări în care iubirile devin răspuns, iar clipele de culoare – respirația unei vieți care se vrea simțită, nu doar trăită.
Poezia Lilianei Moldovan nu se vrea explicată, ci atinsă cu sufletul. Este o unduire blândă a cuvântului, o tăcere care șoptește, o fereastră deschisă către propria noastră sensibilitate. Este parfumul unei simțiri care nu cere aplauze, ci doar o inimă dispusă să asculte.
Aceasta nu este doar poezie. Este bătaia caldă a unei inimi care scrie.
Cronică scrisă cu sufletul în palme
de Florina Nina Breazu
