Într-o dimineață blândă de vară, pe o pajiște verde, un mac roșu-aprins se legăna în bătaia ușoară a vântului. Toate florile din jur îl admirau pentru frumusețea sa intensă, dar nimeni nu-i înțelegea cu adevărat dorințele.
– Ce frumos ești, macule! îi spuse o margaretă zâmbitoare. Toată lumea te admiră pentru culoarea ta strălucitoare!
Macul își plecă ușor capul, de parcă ar fi roșit mai tare.
– Îți mulțumesc, Margarito. Dar frumusețea mea nu e doar pentru a fi admirată… oftă el. În spatele fiecărei petale ascund o poveste.
Margareta îl privi curioasă.
– O poveste? Despre ce?
– Despre vremurile când eram un boboc mic, când ploaia îmi ținea de urât și soarele îmi dădea putere să cresc, spuse macul cu nostalgie. Și despre visul meu de a dărui bucurie cuiva care își dorește un strop de iubire pură, chiar dacă trecătoare.
Tocmai atunci, o tânără fată apăru pe pajiște, căutând parcă ceva printre florile de câmp. Când ochii i se opriră asupra macului, un zâmbet îi lumină chipul. Se apropie încet și îngenunche lângă el.
– Macule drag, cât de frumos ești… parcă în tine s-a cuibărit tot focul verii, îi șopti ea.
Macul, simțindu-i privirea caldă, își fremătă petalele.
– Mă vezi… mă simți cu adevărat? Eu sunt doar o floare trecătoare…
Fata întinse mâna și îi mângâie ușor petalele.
– Da, dar tocmai această frumusețe trecătoare mă emoționează. Tu îmi amintești că și lucrurile fragile pot rămâne în suflet.
Macul rămase tăcut câteva clipe, atins de vorbele fetei.
– Atunci, fie ca fiecare petală a mea, care va cădea într-o zi, să fie o amintire în inima ta. Nu pentru că sunt frumos, ci pentru că, în această clipă… am fost văzut.
Fata zâmbi și îi șopti încet:
– Fiecare mac are o poveste. A ta va rămâne în sufletul meu. Să fii liniștit, floare a verii mele.
Cu un ultim zâmbet cald, fata se ridică și plecă, lăsând macul să se legene mai departe, purtând povestea mai departe, spre fiecare răsărit de soare.
NINA BREAZU
