Românii înfruntă vikingii la începutul secolului XI, pe malul Niprului. Scandinavi uciși de valahii negri

În istoriografia românească s-a creat mitul ”bunului păstor” român, crescător de vaci și oi refugiat din istorie direct în ”spațiul mioritic” ca să-l parafrazăm pe Lucian Blaga. O altă greșeală peremptorie a istoriografiei noastre este faptul că românii încep să apară în evul mediu în istorie abia în secolul XIV, odată cu ”descălecatul” lui Dragoș din Maramureș. Iar a treia eroare a istoriografiei o reprezintă faptul că românii se întindeau doar între actualele granițe de stat ale României de azi sau interbelice. În realitate poporul român, încă din primii zori ai evului mediu, erau organizați în cnezate și voievodate, cu obști sătești tradiționale, lucru dovedit în special de cronicile bizantine, dar și de cele vikinge. Un fapt mai puțin cunoscut în istorie este participarea românilor la conflictele cu vikingii din secolul XI. Istoricii români doar recent au experiat și conexat datele despre conflictele dintre români și popoarele scandinave cunoscute în părțile noastre ca și vikingi sau varegi.Cronicile bizantine și scandinave amintesc de valahii negri sau blakumeni, care trăiau dincolo de Nistru până la Nipru și în stepele nord-pontice până în zona actualului Donbas. Valahii negri erau luptători dârzi, care înarmați cu armuri și arme ușoare, se implicau în luptele cu năvălitorii varegi peste popoarele slave din zona cunoscută ca Rusia kieviană. În vechile cronici, vikingii suedezi au fost atestaţi pe teritoriul Rusiei actuale în secolul al IX lea de Cronica lui Nestor, care spune că purtau numele de ”rus” şi că au fost chemaţi de neamurile slavilor să îi conducă şi să îi organizeze, varegii suedezi fiind cunoscuţi ca războinici de temut dar şi comercianţi pricepuţi. ”Varegii de peste mare au pus tribut asupra ciuzilor, slavilor, merianilor, vesilor şi crivicilor(jurul anului 860 dHR). Cei care fuseseră siliţi să plătească tribut varegilor i-au alungat înapoi peste mare şi fără să le mai plătească tribut, au început să se cârmuiască singuri. Dar n-avea niciun fel de legiuri şi au început să se bată între ei. Atunci şi-au spus unii altora: ”Haideţi să căutăm un prinţ care să ne poată conduce şi să ne judece după lege”. Ca urmare s-au dus peste mări la ruşii varegi.(….)Ciuzii, slavii, crivicii şi vesii au spus oamenilor din rândul varegilor : Ţara noastră este mare şi bogată dar nu este rânduială în ea. Veniţi să cârmuiţi şi să domniţi peste noi”, se arată în cronica lui Nestor, elaborată în jurul anului 1113 la o mănăstire din Kiev. Conform aceste cronici vikingii au fost factorul civilizator în zonă şi au întemeiat Novgorodul în 862 şi Kievul în 869, prin Rurik şi Oleg, iar numele dat slavilor răsăriteni, adică ruşi, vine tot de la aceşti vikingi. De altfel sunt şi numeroase scrieri runice(n.r. alfabetul viking), în special pe pietre funerare care atestă călătoriile nordicilor în zona estică. Rurik şi mai apoi urmaşii săi vor continua să stăpânească o bună parte din ţinuturile slavilor, întemeind şi o binecunoscută dinastie rusească, cea a rurikovicilor. Cert că vikingii și noua Rusie controlată de acești bărbați dârzi, blonzi și uriași, se învecina cu teritoriile locuite de români, supranumiți valahii negrii. Descopririle arheologice, denumite de tip Dridu, de către arheologii D. Şerbănescu sau G. Trohani, teritoriul Moldovei în secolele IX-XI era locuit de o populaţie stră-românească. Din aspectul Dridu se desprind culturile Sântana de Mureş Cerneahov şi Răducăneni pentru teritoriul Moldovei, aparţinând dacilor liberilor, goţilor şi slavilor, grupuri etnice care au dus la formarea şi modelarea etnică a locuitorilor Moldovei prestatale. Populaţia românească era grupată în obşti săteşti, conduse juridic de un sfat al bătrânilor după cum arată şi Mircea Vulcănescu în ”Mitologie românească” dar şi de jupani sau cnezi. Istoriografia românească trebuie să depășească paradigma etnogenezei doar în spațiul intra-carpatic, teorie impusă, în special, de Gheorghe Brătianu prin enigma și mitul miracolului nașterii și existenței poporului român.

Existenţa unei organizări prestatale este dovedită şi de cetăţile cu întărituri din lemn şi val de pământ, precum cele de la Răciula, Calfa,Măşcăuţi, Dersca,Fundu Herţii,Tudora sau Horodişte, aşa cum arată şi reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în lucrarea sa ”Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de Carpaţi: aşezarea de la Fundu Herţii”. Teritoriul locuit de aceste comunităţi romîneşti sau româno-slave pe alocuri era stăpânit de triburile turcice ale pecenegilor în secolele IX-XI şi după aceea a cumanilor un alt trib turcic nomad. Stăpânirea era formală şi se concretiza prin plata unui tribut din partea populaţiilor de pe teritoriul Moldovei, către triburile nomade. Existenţa cetăţilor de pământ dar şi a aşezărilor fortificate arată că anumite comunităţii fie doreau să se protejeze de eventualele jafuri ale călăreţilor nomazi, fie erau centre de rezistenţă, așa cum le descrie istoricul Cosmin Zamfirache (Legăturile temuţilor vikingi cu românii, Adevărul, 7 februarie 2016). Prezența vikingilor deranja comunităților cneziale românești dintre Nistru și Nipru, iar valahii negre s-au aliat cu pecenegii pentru a împiedica înaintarea vikingilor înspre râul Prut. Specific voievozilor români în istoria medievală, aceștia s-au implicat în luptele pentru putere între pretendenții puterilor vecine. Pecenegii și românii au fost implicați în războaiele varegilor de succesiune pentru conducerea Kievului, care au debutat după moartea ducelui Vladimir. Un cunoscut doument islandez Eymundar pattr/saga păstrat într-o copie la de la sfârșitul secolului al XIV-lea relatează eroismul valahilor negri în lupta cu vikingii. Autorul anonim a obținut de la mercenarii vikingi reîntorși pe meleagurile natale informații despre bătălia de la Alta desfășurată în cadrul războiului pentru scaunul ducatului Kievului dintre Sviatopolk și Iaroslav s-a aliat în diverse momente cu polonii, pecenegii și românii (în cronici Blokumenn). Înfrânt Sviatopolk de către Iaroslav se retrage în zona Bugului la nordul Basarabiei de astăzi, unde formează o mare oaste din poloni, , pecenegi și valahi. Trupele mixte ale lui Sviatopolk s-au îndreptat spre Nipru. Pe stânga fluviului lângă râul Alta se dă în 1019 o crâncenă luptă. Iaroslav era sprijinit de 1000 de mercenari vikingi. Trupele valahilor negri au fost amplasate în centrul bătăliei în fața temuților vikingi. ”Păstroii” români au rezistat o perioadă dar sunt respinși de temuții nordici blonzi. Doar în cronicile vikinge apare lupta cu românii fapt ce aată că mercenarii scandinai au dus greul luptei cu strămoșii noștri, care le-a rămas și în amintirea barzilor. A fost singura bătălie rămasă amintire în istorie dintre români și vikingi. Românii din zona Moldovei nu s-au lăsat mai prejos și s-au răzbunat pe vikingi, dar nu pe luptători, ci pe negustorii prinși și apoi uciși. Incidentul este înscris pe o piatră runică (Blakumen) de pe o piatră de mormânt din Gotland, din Suedia. Inscripția datată din anul 1050 vorbește de doi negustori vikingi uciși de valahii negri. După bătălia de la râul Alta, românii se organizează mai eicient în ducate mai mari. Ei încep să fie cunoscuți în cronici ca locuitori ai Țării Onutului și Țara Strășinețului. De daa aceasta românii sunt numiți bolohoveni și ”țările” lor erau în zona Cernăuțului de azi. Există și azi un sat Onut pe vechea cetate medievală cu același nume. Există o descriere într-o cronică de la 1150 că lângă o biserică de lângă liov exista o icoană bizantină dăruită de un Ioan al Valahilor. Vlahii mai apar ca popor la este de Munții Carpaţi şi în ”Cântecul Nibelungilor” prin ducele Ramunc şi a sa ceată dar şi ”Welthcronik” a lui Rudolf din Ems din secolul al XIII lea, care vorbeşte despre o ţară a ”vlahilor sălbatici” situată în zona Moldovei Mari de astăzi. Totodată apare denumirea de ”vlahii negrii” sau ”Cumania neagră”, despre care apreciatul academician ieşean Victor Spinei precizează că ar fi vorba de o culoare care desemna nordul în cronici. (Victor Spinei, Spațiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Ed. Universității Ioan Cuza, Iași, 1997). Ca să înțelegem cu cine s-au bătut valahii negrii, strămoșii românilor vom prezenta o descriere ”fioroasă” a acestora în cronica unui înțelept arab.”Nu am văzut niciodată oameni atât de perfecţi din punct de vedere fizic. Înalţi, blonzi şi rumeni. Nu purtau tunici sau caftane, dar bărbaţii aveau o haină care acoperea o parte a corpului lăsându-le un braţ liber pe cealaltă parte. Fiecare bărbat avea un topor, o sabie şi un junghier pe care le ţinea lângă el tot timpul”, îi descria pe vikingii varegi din Rusia, cunoscutul călător arab Ahmad Ibn Faladan în 922 aflată în vizită la bulgarii de pe Volga. Aceşti războinici care luptau în special pe jos, foloseau arme puternice. În special săbii lungi „groase şi mari, de tip franc”,completează Ibn Faladan dar şi topoare de luptă. Se apărau cu scuturi mari din lemn şi întărite cu metal şi piele, pe care desenau scene mitologice sau simboluri nordice. Intrau cu lăncile şi scuturile în diferite formaţii de luptă, cea mai cunoscută fiind ”zidul de scuturi” sau ”capul de mistreţ”. Vikingii au băgat groaza în bizantini conform cronicilor epocii, dar se pare că nu i-a speriat pe dârzii valahi negri care li s-au opus mercenarilor blonzi la râul Altai în secolul XI. Istoria începuturilor cnezatelor românești din zorii evului mediu trebuie rescrisă. Descoperirile arheologice și cronicile vremii aduc la lumină formațiuni statale românești în afara arcului Carpatic care se întindeau dincolo de Nistru până la Nipru, punând în dificultate Rusia kieviană, mercenarii vikingi sau incursiunile imperiului bizantin. Istoria românilor din Moldova nu începe cu ”descălecatul” lui Dragoș, ci cu bătălia anti-vikingă de pe râul Alta din anul 1019. Românii s-au întins pe teritoriul extins al conviețuirii triburilor traco-geto-dace din Carpații Păduroși, Silezia de la vest până înspre Nipru la est și la sud în Zona Munților Balcanici.

Ionuț Țene