Un roman fantastic: ”Cuibul bufniței” de Tudor Runcanu

Evoluția literară a prozatorului Tudor Runcanu este o surpriză plăcută pentru mine. Romanul ”Cuibul bufniței”, apărut la Editura Eikon, în 2018, mi-a căzut recent în mână. L-am citit pe nerăsuflate. Este o poveste fantastică, în care autorul reușește, ca un romancier matur să îmbine planurile, între real și ireal. Scris cu măiestrie, într-un limbaj simplu, dar cu irizări metaforice, romanul te cucerește imediat. Construcția romanului pare decupată din marile romane onirice sud-americane, în special din beletristica lui Miguel Angel Asturias, deși trama acțiunii se desfășoară într-un spațiu definit memorial al Europei centrale. Sintaxa este seducătoare și ambivalentă. Atmosfera descrisă, cu inserțiuni misterioase și onirice, aduce a ”Golem” de Gustav Meyrink, dar și din ”ușurătatea ființei” de Milan Kundera. Descrierea personajelor are ceva din inefabilul kafkian a neînțelegerii preajmei, dar și din acribia detaliului bulgarului Elias Canetti. Atmosfera este apăsătoare și personajele sunt bine conturate și creionate expresiv, fiind percepute fragmentar, pe multiple planuri temporale simbolice. Proza continuă linia lui Urmuz din literatura noastră. Elias, un tâmplar filosof care și-a pierdut brațele în urma închiderii întâmplătoare într-un lagăr de concentare, este personajul cheie al romanului, cel ce face tracerea între imanent și transcendent, între imediat și îndepărtat, dintre real și fantastic. Protezele mânilor sale tăiate din antebraț sunt un laitmotiv de tip golem a destructurării omului surprins de infinitul ”care nu face referire la ființă”. Un alt personaj emblematic și misterios, Cezar reprezintă un ceasornicar, în care obsesia măsurării timpului îl transformă într-un personaj metalic, de ceas cu turn, într-un creuzet al duratei imediate, dar și confesor al lui Elias. Personajul se confundă cu ceasul, cu măsura. Salonul de joc de cărți a lui Olga este doar pretextul pentru deschiderea unei uși spirituale în partea cealaltă a lumii, o interferență de planuri fantastice. Orașul lui Elias mustește de spiritism și este un burg european de după război, care poate fi atât în Sighișoara transilvană, cât și un orășel din Boemia. Detaliu temporal sau geografic nici nu contează, importantă este surprinderea fantasticului în realitatea imediată, fără de care omul nu poate deschide fereastra spre un dincolo ce poate satisface setea de transcenedent a gândului. Eusebiu este falsul detectiv care anchetează o crimă produsă din lăcomie culinară în salonul cu jocuri de cărți a lui Olga. Lăcomia este culoarul spre o moarte egoistă. Ancheta lui Eusebiu este o formă de cunoaștere a maternității pierdute dar și o limită a voinței visului.

Elias are un alter ego, câinele său bătrân și obosit, care respiră greu ca un astmatic. Umbra și câinele sunt trăsăturile esențiale și subsidiare ale personajului Elias, care pendulează între durata mecanicistă propusă de prietenul Cezar și ”lumea spiritelor” a seducătoarei Olga. Noul Golem al burgului transilvan este Elias, care are un moment faustian din Goethe, în care spune ”clipă oprește-te”, prin acel ”așteaptă” spus câinelui său în mijlocul deșertului de zăpadă. Evadarea din realitate îi oferă lui Elias șansa de a se juca cu diavolul care a făcut ca clopotul din oraș să cânte doar în si bemol, ca o chemare a întunericului, nu a luminii. Dar în același pariu faustian acceptarea pactului îl face pe Elias să vrea cunoașterea, chiar dacă asta înseamnă transformarea, destructurarea și moartea. Evadarea este o formă a curajului spre un necunoscut arid. Elias cu aripi de înger căzut își ia zborul peste orașul devenit Golem, Bucuria lui este de scurtă durată, deși atunci privind în ochii lui Olga înțelege secretul lăcomiei, care duce, prin egoism, întotdeauna spre moarte. Cunoștința este moarte de fapt. Bufnița este prinsă în sac și aruncată în oala cu ciorbă. ”Cuibul bufniței” este un roman autentic, cum rar s-a scris în ultimii ani. Autorul are o forță descriptivă și de transmitere a ideilor, combinată cu un stil original și originar, care face din Tudor Runcanu o voce recunoscută a prozei române post-decembriste.La începutul anilor `90, Tudor Runcanu frecventa cenacluri ca Zalmoxis, Ditamai Poezia, Aisberg sau Echinox. Era o voce lirică care îmbina sinergic poezia cu folk-ul.Trecerea de la poezie la proză i-a reușit. Romanul ”Cuibul bufniței” devine un reper de proză românească contemporană. Romanul este scris cu profunzimea și vigoarea unui maestru care transmite un mesaj paradigmatic despre omul transformer. Autorul moștenește geniul prozei de la tatăl, cunoscutul prozator Marcel Runcanu, un vârf de lance al romanului românesc din generația lui Marin Preda, Tudor Dumitru Savu și Augustin Buzura.

Ionuț Țene