E ceață. Geamul opac al ferestrei păstrează desenele unui șir lung de întrebări.
E ceață și plouă. O punte de tăceri a construit dimineața aceasta între mine și lumea de afară. Undeva, departe, e infinitul. Afară miroase a pietre curate și a frunze plânse. Și a liniște curată și caldă, ridicându-se în aburi calzi să-mi mângâie sufletul. Prin fereastra deschisă pătrund cântecul ramurilor umezite de ceață și stropi calzi, păsările acoperite de frunzișul ud și el, și un zvon subțirel, subțirel, de soare și de zâmbete. Ce face liniștea din sufletele noastre!! Ne dă răspunsuri îndelung căutate prin forfota timpului și neaflate și ne îmbracă gândurile în lumină.
O răzvrătire dintr-o adiere, cade în geam și-l face să tremure de teamă, poate, poate de bucuria mângâierii…
Adierea aceea se mută de pe geam pe pielea mea iar mâna mi se bucură și râde. Râde cu râsul copilăriei trecute dar neuitate. Ce mână candidă! Cuvintele își deschid și ele gura larg și încep să murmure un fragment dintr-un cântec cu ploi. Melodia curge lin la fel cum lin încep să mi se legene gândurile aflându-și împăcarea. Cine a spus că ploaia nu e odihnitoare? Că ceața e posomorâtă și gri? E atât de simplu să treci cu privirea dincolo de tot, de lume, de viață, de timp, de culoare… Câtă pace regăsești, uitată în urmele pașilor nebăgați în seamă…!
Alerg prin amintiri și mă bucur de oameni. De oamenii care mi-au luminat fie și o singură clipă, timpul acesta fragil și fermecător .Puțină clipă dar profundă. Zâmbesc…! Și cum să nu o fac când regăsesc atâtea chipuri frumoase. Oameni necunoscuți fizic, și-au lăsat amprentă cu suflet peste amintirea mea, dăruindu-mi un zâmbet, un cuvânt, o privire…
Vorbesc cu ei în limbajul liniștitor al ploii. Ce granițe largi și calde are amintirea! Mă cufund tot mai adânc cu gândurile pe țărmurile inimii lor. Mă simt ca și cum aș fi renăscut din nou, plină de forță și optimist. Asta face ploaia din mine. Respir în plămâni aerul unui timp trăit și regăsit încercând să-mi amintesc gustul dulceag amărui de viață. E atât de plăcut!
Un impuls din partea cerului îmbrăcând formă de fulger mă aduce în prezent. Las deschise porțile amintirilor, să mă pot întoarce oricând. Redescopăr griul cuibărit în frunze și-n aerul umed și curat. Tăcerea ia formă de inimă bătând și de fior coborât în stomac. Senzația aceasta de bine e atât de ospitalieră cu mine! Discretă și necesară, îmi dăruiește tot ce aveam nevoie să merg mai departe călcând drumul vital al vieții, calmă și puternică. Suntem ființe umane și avem slăbiciuni și căderi iar uneori sufletul începe să geamă de încărcătura pe care i-o punem în spate. Gemetele acestea nu sunt slăbiciuni, ni se întâmplă tuturor, sunt doar atingeri discrete ale vieții, amintindu-ne cât de frumos este să fim oameni și de bucuria de a trăi fiecare zi, însorită sau înnorată. Încearcă de fapt să ne deschidă ochii să redescoperim frumusețea ce stă în tot. Nu ascunsă, ci la vedere. Noi o ascundem, această frumusețe, dând nume și forme culorilor, alegând, când totul are rost și căldură chiar și acest gri desenând ceața și chiar și acești stropi ce cad și se sfârșesc imediat, purtând în ele, doar pentru noi, câteva secunde de tainică frumusețe. Pe care des, foarte des, o ignorăm.
Binecuvântată după amiaza și plină! Toate aceste senzații pătrund în intimitatea gândului și al sufletului, fără să lovească, doar mângâind și întărind. Nu loviți în gri și nici în ploaie, zidindu-le în închisoarea gândurilor…!
Sursa: Ileana Vlădușel
