NIETZSCHE ÎNTRE RĂSĂRITUL ZEILOR ŞI  AMURGUL  LOR

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche
caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În
lucrarea Werke filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă
„sensul religios” ca un reazem supranatural. Reînnodând firul
din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră
loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul
idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta
constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai
înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.
Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la
poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum
scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag,
Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), pentru gândirea
nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta
prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea
„teologiei negative” în „teologia pozitivă”, ce ne aduce în plin
plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul
zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput
ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca
iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a
spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli
noi. Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche. Einfuhrung în des
Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing,
1936) preciza că trăsătura fundamentală a gândirii lui
Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din
logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii
pentru contradicţii şi antiteze, autorul „Naşterii tragediei” va
căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta
„răsăritul zeilor” noi. Stefan Zweig vedea în fostul profesor de
filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al
întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietysche,
Bucureşti, Editura Cugetarea, f. a., p. 182), pe motivul că
acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei,
dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului
„Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui
Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia
gândirii acestuia a fost sinuasă, bogată în neaşteptate fiorduri,
cu drumul secmentat de mai multe etape. Trăsătura etapelor lui
Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl
Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia
cugetării lui în trei perioade: 1 – perioada încrederii în cultură şi
genii (până la 1876); 2 – perioada încrederii pozitiviste în
ştiinţă (până la 1881); şi 3 – perioada elaborării unei „noi”
filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la
sfârşitul lui 1888). Dincolo de latitudinea capricioasă a
paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în
esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent
nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în
jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le
contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al
contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în opera
sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază
prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii”şi „idoli”. Trecând de
la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva
credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în
anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul
zeilor”, după încântarea produsă de priveliştea idolilor
dărâmaţi, Nietzsche înserează capitolul Ce le datorez anticilor,
în care apelează la un zeu, străvechiul Dionysos, chemându-l să
protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o
„doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată”.
(Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII,
Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f. a. p. 198). El susţine în
„Anticrist” că civilizaţia a decăzut 128 pentru că s-a lăsat
subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în
acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu:
„Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.”
Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă
reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar
pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care
„răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai
departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se
numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz
ciudat, un interes divin, o privire dumnezeiască”… (F.
Nietzsche, Werke, p. 257). Această”metafizică de artist” are în
centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care
filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor
„falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral,
pentru care creaţia sau distrugerea, binele sau răul, sunt
manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se
descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi
de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însusşi”.
(Ibidem, Band I, p. 36). Acest zeu evocat nu este altul decât
Dionysos, zeul grec pa care în faza finală a lucrării Ecce homo
Nietzsche îl va opune divinităţii creştine., căruia îi va închina
stihuri, Ditirambi către Dionysos, şi cu al cărui nume filosoful
însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta
lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a
unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele
olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând
chiar aura biografiei lui spirituale. Aşa cum sugerează, fără
modestie, în lucrarea sa Ecce homo, devorat de optica megalomană
a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea
să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă
eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc
ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În Amurgul idolilor,
scria despre sine:am dat umanităţii cea mai profundă carte pe
care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o
ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul
eternei reîntoarceri. (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p. 14.). În
timp ce demolează pe Socrate, acest despotic logician care
destramă înţelepciunea instinctivă, uşă unică prin care filosofia
greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei,
pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă
a raţiunii. „Dialectica optimistă” a lui Socrate distruge muzica
tragediei. Combătându-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că,
de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru
tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe
scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu,
învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al
pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a
zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă
de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un
tragic sacrificiu.

AL.Florin Țene