Scriitor și jurnalist valoros, dl. Vasile Luca este unul dintre cei mai sensibili și talentați poeți de pe meleagurile mureșene. Apreciat pentru scrierile sale profunde și sensibile, pentru ferventa sa activitate jurnalistică, domnia sa participă, în calitate de membru al Filialei Mureș a Ligii Scriitorilor din România la evenimentele culturale organizate de filiala mureșeană fiind mereu prezent la întâlnirile Cenaclului „Aurel Filimon”, unde se remarcă prin deosebitele sale intervenții poetice, critice și istorico-literare.
Domnul Vasile Luca este un respectat redactor și publică deseori articole de presă, texte de poezie și critică literară în reviste din țară și străinătate, printre care amintesc publicațiile: „Cadran: Jurnal mureșean”, „Vatra Veche”, „Orizonturi mureșene”, „Agora literară”, „Napoca News”, „Așii Români” din Germania.
De-a lungul anilor a fost inclus în valoroase antologii literare, cea mai proaspătă fiind antologia aniversară „Pagini din necuprinsul inimii” (coordonator și editator Liliana Moldovan), apărută, la Editura Vatra Veche, în acest an.
Prin participarea la evenimente literare variate, prin implicarea în diferite festivaluri folclorice sau religioase, dl. Vasile Luca poate fi considerat un promotor cultural care contribuie la consolidarea valorilor folclorice și literare de pe meleagurile mureșene, în mod special, din Sighișoara și localitățile învecinate.
Liliana Moldovan (L.M.): Recent ați publicat un nou volum de poezie, intitulat „Alint de dor”. Cum a luat naștere dorința de a vă exprima editorial printr-un nou volum de versuri?
Vasile Victor Luca (V.V.L.): De fapt, această dragoste pentru poezie s-a materializat de-a lungul anilor în trei volume de versuri: „Rostuind trecuta clipă”, „Foșniri de dor”, „În căușul palmelor”, iar în prezent sunt în curs de apariție alte trei cărți de poezie intitulate: „Liniști umbrite”, „Alint de dor” și „Încrustări”. Am contribuit, de asemenea, și la câteva volume de antologie poetică, alături de o pleiadă de poeți, adăugând creații noi.
Apropierea de scris a izvorât încă din primii ani de școală. Mă trag dintr-o familie cu șapte frați – pentru părinți, o sarcină nu ușoară: să ne îmbrace, să ne hrănească și să ne insufle prin exemplul lor personal dragostea pentru muncă, cinste și omenie.
Tata Victor – părintele meu, Dumnezeu să-i facă parte de tot ce are El mai bun în cerurile Lui – era un om harnic, cuvântul îi era cuvânt. Iubea dreptatea, ajuta pe oricine și nu suporta să vadă animalele maltratate. Îmi amintesc de un țigan mai răsărit din sat, care-și cumpărase un cal și, mândru nevoie mare, îl alerga pe bietul animal de la un capăt la celălalt al satului, doar ca să vadă lumea ce mândrețe de cal are. Îl bătea cu biciul la tot pasul, iar calul, plin de spume, abia mai alerga.
Tata, aflat la sediul IAS-ului (Întreprinderea Agricolă de Stat), unde fusese chemat de șeful de fermă pentru a fi angajat ca paznic de hotar – „și pe atunci se fura, da… nu ca acum”, mai cu fereală și nu atât de mult – nu a putut suporta cruzimea. A ieșit val-vârtej din biroul inginerului, lăsând discuția despre angajare neterminată, și s-a proțăpit în fața calului oprit, apucându-l de dârlogi.
A încercat să-l convingă pe stăpân să-și stăpânească pornirile. Dar individul, bățos și încăpățânat, a continuat să lovească animalul chiar și când tata ținea calul de frâu.
Știu doar atât: tata l-a apucat de guler, i-a smuls biciul din mână și i-a aplicat o corecție zdravănă, încât până și calul părea să-i fie milă de stăpân. Din câte știu, această întâmplare – povestită aici pe scurt – a cântărit decisiv la angajarea tatei la IAS.
Pentru noi, frații, vorba părinților era sfântă. Tata avea o vorbă de care am ținut seamă toată viața: „Dragul tatii, cu nimeni să nu aveți treabă, dar nici bătuți să nu veniți acasă!” Bunăcuviința, omenia, respectul față de oameni mi-au fost și îmi sunt repere de viață de la care nu mă abat.
L.M.: Care sunt principalele puncte cardinale specifice universului dumneavoastră poetic? Ce teme de meditație lirică vă atrag și vă inspiră?
V.V.L.: Poeziile create de mine îmi sunt apropiate prin însăși trăirile și felul meu de a percepe viața – cu suișurile și coborâșurile ei. Am trăit intens fiecare experiență, fiecare sentiment, iar cărțile citite mi-au fost cei mai buni și mai statornici prieteni.
Am trăit alături de personajele cărților, am plâns, am suferit, m-am bucurat împreună cu ele. Și îmi sunt încă aproape de inimă. La vârsta de 17 ani, am luat drumul orașului și m-am angajat la Țesătoria de Bumbac Sighișoara, apoi am fost transferat la Fabrica de Stofe. Am urmat liceul seral, apoi Școala de maiștri, am lucrat dar am și avut norocul să întâlnesc oameni iubitori de literatură și poezie, frecventând cenaclul „Agora”, unde i-am cunoscut pe Andrei Zanca (pseudonimul lui Andrei Carol Sofalvi), profesorii Dan Iosif și Ioan Neagoș, cantautorul Adrian (Puiu) Ivanițchi, Dan Lotoțchi – doctor în filosofie – și alți iubitori de poezie, unii trecuți din păcate în lumea umbrelor.
Mai târziu, împreună cu Maria Ciupină, Anișoara Munteanu Drăghici, am fost cei care, am înființat cenaclul „N.D. Cocea – Anotimpuri la care s-au înscris: Adriana Dandu, prof. Gheorghe Munteanu,”- întâlnirile erau săptămînale în cadrul Clubului CFR Sighișoara, fiind ales primul președinte al acestui for literar. A fost una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții mele, în care poezia, recitalurile și schimburile culturale cu cenaclurile din Târgu Mureș, Mediaș, Sibiu… și din alte localități au fost de neuitat.
L.M.: Cum se împacă efervescența dvs. activitate jurnalistică cu pasiunea pentru poezie?
V.V.L.: Sunt două lucruri, aș zice, pe alocuri diferite. Jurnalismul este o meserie asumată care am îmbrățișat-o cu ardoare, respectând rigorile scrisului jurnalistic, bazat pe întrebări și răspunsuri. Ai ocazia să iei contact cu realitatea, fiecare articol l-am îmbrăcat în haina adevărului, respectând deontologia profesională. Sursele de informații trebuie să fie credibile și respectat principiul echidistanței, relatările obiective.
În paralel, poezia a rămas liantul sufletului meu. Nu pot spune că scriu poezie zilnic, dar ea vine dintr-un izvor lăuntric: un zâmbet plin de lumină, o imagine, un peisaj – chiar un lucru dezaprobator la nivelul atâtor ilegalități, pot declanșa acel impuls interior. Poezia nu e doar pasiune, este chemare, uneori, versul vine și din revoltă față de nedreptățile lumii, alteori din iubirea pentru neam și țară. Toate aceste trăiri prind viață prin cuvântul ce creează puntea dintre poet și cititor.
L.M.: Ați simțit vreodată că ați trădat poezia?
V.V.L.: Bună întrebare… Nu pot spune că am trădat poezia, dar uneori am simțit că nu mă ridic la nivelul așteptărilor, m-am reîntors la text, urmând uneori să caut cuvintele cele mai expresive, de o trăire aparte, care să creeze și să transmită emoție. Revin adesea asupra textului, încerc să îmbunătățesc și să așez cuvintele, astfel încât să reflecte trăirile, năzuințele, frumusețea metaforei și muzicalitatea versului.
L.M.: Ce tradiții și obiceiuri populare preferați și cum se reflectă acestea în scrierile dvs.?
V.V.L.: Sunt un iubitor de folclor și rareori am ratat ocazia să fiu prezent la festivaluri, hramuri, sărbători tradiționale sau manifestări dedicate Fiilor Satului. Am relatat aceste evenimente în presă, cu grijă și drag, mai ales pentru a evidenția tineri talentați care vor prelua ștafeta de dăinuire de la artiștii consacrați.
Din această pasiune, am compus versuri și melodii proprii – doine, cântece de petrecere, colinde, pricesne, cântece patriotice – care îmi aduc multă bucurie. Uneori străbat cu mașina sute de kilometri pentru a promova prin interviuri și reportaje frumusețea jocului și a cântecului românesc.
Cred că folclorul românesc este cel mai sincer ambasador al țării noastre. Ansamblurile și asociațiile culturale ne reprezintă cu cinste în lume, întorcându-se acasă cu distincții binemeritate.
L.M.: Ce înseamnă pentru dvs. colaborarea cu presa mureșeană – tradițională sau digitală – și dacă v-ați propus să-i surprindeți pe cititori cu un volum de publicistică?
V.V.L.: . Colaborarea cu presa mureșeană se răsfrânge mai nou prin publicarea unor articole de presă, socotite de opinia publică, de viu interes. Pot afirma relația cu oamenii din lumea presei este bună, știm cât de greu se descurcă editurile unor ziare, reviste și alte publicații mass media dedicate informării opiniei publice. Îmi desfășor activitatea ca redactor la revista tipărită CADRAN- Jurnal mureșean apariție lunară, sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști, cât și în revista on line ”Orizonturi mureșene” a Ligii Scriitorilor din România –filiala Mureș. Din păcate presa, chiar dacă se zice că este a patra putere în stat, în situația dată, capătă conotații de luptă, la câte atacuri sunt supuși ziariștii pe seama unor relatări veridice, unor abuzuri și încrengături nocive unde nu rareori aceste abateri sunt în stare să perturbe întregul sistem democratic în care suntem ancorați. Vorbind la adresa profesiei de ziarist, activitatea jurnalistică este strict dependentă de drepturile fundamentale care definesc o societate democratică: „dreptul la informare , dreptul la exprimare liberă ( libertatea de expresie) și dreptul la atitudine critică, sunt noțiuni bine conturate în arhitectura etică și profesională a actului jurnalistic.
L.M.: La finalul interviului, spuneți-mi, vă rog, dacă există vreun vers sau citat deosebit al unui scriitor român, care v-a amprentat sufletul și pe care îl păstrați în amintire ca pe o rară comoară literară.
V.V.L.: Arta cuvântului mă încântă, îmi reverberează sufletul. Fiecare poet are gingășia și frumusețea lui, redate în poezie. Mă apropii cu sfială și considerație de fiecare confrate în arta cuvântului. Cred, poeții sunt cei mai aproape de Dumnezeu, harul divin îmbracă cuvântul în haina nemuririi.
„La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul.”
Ce ar putea egala un astfel de vers, în care geneza întregii creații divine își află nemărginirea, frumusețea în însăși măreția îndumnezeită al Cuvântului dătător de viață, de nemurire?
A consemnat Liliana Moldovan
