O întrebare retorică pe când “arbitrariul zâmbește satisfăcut” în poezia Danielei Vasiloschi

Placheta de versuri a Danielei Vasiloschi intitulată “Unde sunt literele de-altădată “, apărută la Editura Revers din Craiova, cuprizând 34 de poeme, ne duce în eroare, încă din titlu, fiindcă la întrebarea retorică, descoperim răspunsul subtil în poemele cuprinse în aceasă bijuterie.Dar ce este litera pentru poetă? Este un semn grafic din scrierea segmentală a unei limbi, corespunzând unui fonem.Pentru poetă, literele de altădată sunt trăirile, amintirile, “Când învățam alfabetul.//Trăiau și tata și mama/ Și bunica și bunicul. “

Cartea se deschide cu poemul “Calul troian, inorogul și Faust “unde elemente din mitologie viețuiesc în lumea versurilor poetei, care sunt aureole pentru universul inventat în care “calul troian

N-a dormit o noapte le Cluj.

În cetatea aceasta nici Blaga

N-a dormit niciodată

El nu era cel ce aduce Victoria

inorogului

Într-o țară din haos.

În cămăruța unde a tradus faust

E un punct de diamant.

Acolo privește Dumnezeu pe fereastră

o data la zece mii de ani.

Poeta e melancolică în luciditatea ei și vitalistă. Totul, de la rotația universului până la cadavrele imperiilor, a iluziilor ce le descoperim în întrebări iluzorii:”În jurul Pămâmtului

Nu se învârte nimic

Decît luna.

Oare luna există?“

Poemele sunt adevărate metamorfoze, în manieră barocă, unde viața este comparată cu o frimitură, pe care o consider anafură, ce nu o dă preotul ci cade din cer.Chiar de la Dumnezeu? Concluzia este că până și viața este greu de conceput, la fel și omul.

Scriam, cu o vreme în urmă, un eseu despre “celula lui Dumnezeu “ care se află în creierul nostru, în conștiința omului, iată că, descopăr, prin surprinderea mea, aceași concepție în poezia “Timpul fără stea în frunte “ care “cade din dumnezeul

ce locuieșted doar în mintea mea.

Dar mintea mea cum poate

ca să stea în țeasta mea,

fără nici o stea

deasupra

și dedesupt o altăo altă nici o stea?“

De altfel, inteligența provenită din cotidian, este emanată de o femeie frumoasă ce se rotuijește în ecranul televizorului, secundă ce curentează emoțional privitorul.Poeta are sentimentul că timpul cade sau alunecă în cântecul unui american. În poemele din acest volumaș de buzunar, timpul, cuvând folosit adesea de autoare, este mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin într-o succesiune după toate constatările ireversibile din trecut, prin prezent, spre viitor. Timpul este unul dintre conceptele fundamentale ale fizicii și filosofiei. Deși multe teorii susțin că timpul este un concept creat de om și că el nu există în natură în formula în care noi îl măsurăm, această noțiune rămâne la bază un mister pentru orice cercetător, fiind o noțiune complexă și prea greu de captat în cuvinte și teorii științifice.

În acest context, nu e de mirare că timpul a devenit un subiect central de-a lungul timpului, la care cercetătorii au tot revenit, încercând să-l redefinească prin raportare la ultimele teorii elaborate. Numai când ne punem întrebarea Ce este timpul, mintea noastră inundă de idei și nelămuriri care mai de care mai abstracte și mai greu de înțeles.

În poezia “Unde sunt literele de-altădată? “ timpul este înlocuit cu “vremea” când, copil fiind învăța literele.Vremea exprimă în acest context tot timpul. În contextul acestei poezii vremea este durată limitată de două întâmplări, evenimente sau măsurată în ore, zile etc. Interval, perioadă și răstimp.

E multă metafizică în poeme cu metamorfoze imagistice unde se înfățișează foarte nimerit trăiri și revelații, femeia poetă își mișcă marile ei viziuni prin mijlocirea unui număr mare de peisaje, când”o libelulă ține pe aripi

o planetă.

în locul lui dumnezeu.

El visează. “(Peisaj )

Poeta colorează profundele ei anxietăți printr-un soi de intelectualism al stilului care este o metodă mai subtilă de abatere a gândului de la substanța cea mai adâncă, ce este, practic o ipoteză: “Copilul mergea în urma mamei,

Două ipoteze…

Și mama mergea în urma bunicii

care nu era pe drum…

Toți mergeam până nu mai erta drumul.

Africanii l-au înghițit.“

Descoperim în acest volum o imaginație debordantă cu urmări estetice din cele mai fericite, căci prin lirica ei, Daniela Vasiloschi, este mai degrabă expresionistă, izvorând dintr-o psihologie ajunsă prin categorial la mit pare a fi un pandant al prozei lui Mircea Eliade.Mitul construit cu ajutorul metaforei îndrăznețe ce pornește mașinăria ei ludică, un fel de joc, al imaginației superioare.

Sunt momente, cum spuneam ludice, care fac un joc de cuvinte(”Fosfor din bosfor “), o istorie, cu aluzie la luptele lui Ștefan cel Mare: “Dar Ștefan cel Mare al cui era

când tocmai la Războieni

pierduse războiul?

numai al lio Dumnezeu

putea fi,

căci altfel murea

în fosfor din bosfor. “

Gustul compoziției fabulistice, mă face să cred că talentata poetă gândește în parabole punând în unele poeme alegorii.Dar,jocul întotdeauna închide cercul.”Veșnicul joc “ între prezent și viitor. Pentru poetă jocul nu este un joc. Este o înlănțuire de idei filozofice în contradicție cu o activitate fundamentală în viața tuturor oamenilor pentru o dezvoltare armonioasă. Un joc este jucat de cele mai multe ori de mai multe persoane, însă acesta poate fi jucat și de o singură persoană. Fiecare joc are un set de reguli și un scop ce trebuie îndeplinit pentru a câștiga sau termina jocul. Regulile au un rol foarte important și trebuie respectate de către toți jucătorii de aceea este necesar ca acestea să fie ușor de reținut și comunicate pe înțelesul tuturor jucătorilor.

Pentru Daniela Vasiloschi “Veșnicul joc “este o activitate cotidiană în cadrul jocului universului, în jocul frazelor, al verbelor, al veșnicului și interminabilului început, al asistaților numiți figuranți sau al celor care își sacrifică viața pentru o idee, iar Arbitrul acestui interminabil joc este invizibil zâmbint, probabil ironic. Joc, este și atunci, când: “rău înarmat

Mallarme a murit într-o

noapte și visa

că este universal

și nu eradecât sintaxa lui

dar disoluția știa? “

O întreagă sistemă de aspect metaforic e stăpână în aceste poeme surprinzătoare, neliniștite de acest joc început în primordial care nu se mai joacă decât în cuvintele măiestrite ale Poetei.

Al.Florin Țene