Nu mai pot să te-aud, n-are rost să mă strigi,
Sunt plecată s-adun amăgiri în buchet,
Despre tot timpul ăsta cât ţi-am fost pe aici
Şi-am crezut când spuneai că-ţi doreşti să te-aştept
A trecut de atunci cât un veac sau mai mult,
Mi-a albit între timp aşteptarea la tâmple,
Obosită să sper, plictisită s-ascult,
Nu mai las niciun vis de vreun gol să se umple
Ce rost are să stai la o poartă închisă?
Nici măcar un ecou n-a rămas să răspundă,
S-a ascuns, resemnat, în venirea promisă
Şi-a tăcut, înţelept, în absenţa profundă
Nu mai vreau să te-aud, nu mai vreau să mă strigi,
Am plecat să adun neveniri în buchet,
Despre tot timpul ăsta cât ţi-am fost pe aici
Şi-am crezut că-are rost să te cred şi s-aştept.
Autor: Potecuţa
Sursa foto: pixabay
